Nu cred în bărboși creatori de universuri, planete populate cu adami jumuliți de coaste pentru a fi create eve, în karme, legi ale compensației sau în vieți viitoare. Nu cred nici în raiuri înțesate cu virgine, cine dracu’ ar aplica pentru o asemenea locație, sau în unele străbătute de râuri de lapte și miere, lângă care, după depășirea datei de expirare, să dansezi sârbe vesele și infinite cu toți strămoșii tăi.
Și totuși, viața reușește să se desfășoare cumva într-un mod care te forțează să-ți pui întrebări de genul: Băi, dar dacă?
În blocul alor mei erau trei cetățeni, toți cu frica de Dumnezeu, creștini practicanți, unul cu studii superioare, ceilalți doi pălmași, care, între două slujbe la biserică, își băteau nevestele și copiii exemplar, ca niște proletari de nădăjde ai societății socialiste multilateral retardate. Mai executau, cu deosebit avânt și zero empatie, și acțiuni de schilodire a animalelor fără stăpân.
Acestor bipezi nu le-a mai ajuns folosirea otrăvii pe bietele patrupede care mureau în chinuri, așa că au trecut la un nivel de bestialitate superior, greu de imaginat pentru orice om cu un gram de omenie în suflet: plantarea unor bucăți de carne cu sticlă pisată sau bolduri pe lângă bloc.
Mama avea pe atunci un motan, Tom, care, printre hobby-uri precum mușcatul picioarelor tatei la modul random, mai avea obiceiul ca, atunci când prindea ușa deschisă, să facă turism pe scări, de la etajul patru până la parter și retur. Nu ieșea din bloc nici dacă afară îl așteptau aliniate cele mai sexy pisicuțe din galaxie.
Unul dintre bipezi – vorbim de un imobil cu doar 20 de apartamente, s-a întâlnit cu motanul pe hol și, ca un bun vecin proaspăt întors de la slujba de duminică, i-a tras un șpiț care a avut ca rezultat fracturarea unuia dintre picioare. Atrocitatea s-a înfăptuit când eram în clasa a doișpea, la trei ani după Revoluție. Când m-am întors de la școală și am găsit-o pe mama plângând isteric, cu Tom în brațe, vă puteți imagina ce stare zen m-a învăluit. Nici Usain nu ar fi atins viteza cu care am coborât de la etajul patru la etajul unu. Furia care-mi întuneca mintea s-a rispit abia în urma administrării unei chelfăneli ca la carte, încheiată cu o dreaptă aducătoare de somn profund din cauză de atingere adusă bărbiei.
Ca să închei: cei trei nenorociți, care au mai mutilat animale încă destui ani, indiferent de câte reclamații au făcut vecinii, au sfârșit-o cum nu se poate mai bine. Unul s-a curățat de cancer pulmonar, ăsta s-a dus destul de lin, iar ceilalți doi de cancer osos, despre care am înțeles că este de-a dreptul excruciant.
Deci, nu știu dacă există „ceva”, dar în cazuri ca cel povestit de mine, mi-ar plăcea la nebunie să fie un Punisher din ăsta pe undeva, care mai îndreaptă ticăloșiile lumii.
Descoperă mai multe la Lista lui Edelweiss
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Mda, mi-ar plăcea și mie uneori să fiu un equalizer. Pare cam mult 3 cancere din 20 de apartamente, dar poate ăsta este felul în care universul mai deretică prin anexe mizeria acumulată cu anii.
În blocul ăla au murit încă trei persoane de cancer. Una dintre ele a fost mama. A fost milos cu ea Covidul și i-a curmat suferința înainte să se ajungă la opioide.
@Edel Atunci deja mă gândesc la materialele utilizate la construcția blocului, gen azbest sau mai știu eu ce pulberi cancerigene, în niciun caz la pronii divine, pentru că nu există așa ceva. Mai degrabă cred în reîncarnarea într-o unghie colțuroasă după moarte, decât în existența unei entități superioare.
Adică un punisher care pedepsește doar ticăloșii cu cancere, restul îmbolnăvilor de cancer fiind din alte cauze, bănuiesc. Aș fi tare curioasă în ce relații ar fi cu cel numit Dumnezeu.
Coincidențe şi tendința de a observa ce doreşti să observi. Pentru fiecare caz din ăsta există poate o duzină care întind copita în linişte şi pace, după o viață lungă. De fazele cu ace sau sticla pisată ştiam de mic, aveam vecini cu inițiative, mai erau şi câlți în bolul de carne, îmbibați în chestii toxice, gen antigel. Deşi am trimis o namilă de câine la strămoşi, în legitimă apărare, e drept, nu aş folosi mizerii din astea. Şuturi au mai luat diverse potăi cu inițiative de franjurat pantaloni, iar bocancul, eventual cu bot metalic, cam doare.
Dintre toate ideile fistichii privind activitatea postmortem, o formă de model al reîncarnărilor mi s-ar părea oarecum echilibrată, nu pedepseşti etern greşelile unei vieți efemere, şi scopul ar fi îmbunătățirea, nu distrugerea. Da’ ce ai totuşi cu raiul cu virgine? N-ai încredere în tehnologia divină a himenoplastiei? Până la urmă, dacă unii pot să bea şi să se caftească ciclic întru eternitate, alții ar putea să şi-o tragă, nu?
Și fără legătură directă, pe mobil, sub cel puţin două browsere, fontul articolului ăsta e cam mare. Celelalte sunt normale, dar în ăsta s-au umflat pixelii.
Dada
Cam ca furia lui edel
Nu doar pe mobil. Tocmai când se lăuda că nu poartă ochelari.
Acum s-a normalizat. Uite că roackeru’ șef veghează.