Sigá, sigá, spre Ikaría by Anduța

Sunt în lume câteva așa-numite „blue zones”, locuri devenite celebre pentru numărul neobișnuit de mare de oameni care trăiesc muuult și bine. Mulți ajung la vârste foarte înaintate autonomi, activi și încă foarte prezenți în familiile și comunitățile lor. Una dintre aceste zone este Ikaría, o insulă muntoasă din Marea Egee, unde voi ajunge și eu în zilele următoare, în căutarea secretului longevității.

Glumesc. Cred că am aflat deja secretul, slavă interneților. Sau, mai corect spus, am aflat poveștile despre secret.

Ikarioții mănâncă simplu, în mare parte ce se crește sau produce local, verdețuri și legume, leguminoase, cartofi, fructe, ulei de măsline, pește, brânzeturi, lapte, carne de capră, miere. Beau cafea grecească, ceaiuri din plante și vin local.

Localnicii fac multă mișcare fără să-i spună „sport”. Merg pe jos pe ulițele abrupte ale insulei, lucrează prin grădini, urcă, coboară, cară, dansează ore în șir la sărbători. Iar ritualul zilnic include și ceva ce multă lume a sacrificat pe altarul productivității, un puiuț de somn la prânz. Oamenii mai par să aibă în jurul lor și o adevărată rețea de siguranță umană formată din familie, vecini, prieteni, comunitate.

Ideea de comunitate apare obsesiv în poveștile despre Ikaría. Una dintre explicații ar putea fi că, multă vreme, insula a fost săracă și aproape complet neglijată de stat. Ca să-și dezvolte infrastructura, localnicii au fost nevoiți să contribuie cu zile de muncă voluntară pentru deschiderea drumurilor, în timp ce ikarioții plecați în diaspora trimiteau bani pentru școli, biblioteci și alte proiecte. Practic, obligați să se descurce în mare parte singuri, oamenii au transformat izolarea într-o cultură a solidarității, reciprocității și ospitalității.

Deja mă duce gândul la ce se poate importa ușor în București. Aș începe cu mâncare pregătită în casă și cât mai puțin procesată (la mine în bloc mă întâlnesc mai des cu livratori de mâncare decât cu vecini, nțțț), mers pe jos pentru distanțele sub 5 kilometri și folosit scările în locul liftului (ce noroc pe cei de la etajele superioare!).

Apoi, mers la piață sau la supermarket în locul comenzilor care aterizează la ușă, mese luate pe îndelete cu familia/colegii/prietenii, dans, grădinărit (oare cel de pe balcon se pune?) și, evident, somnul de prânz. Mă rog, la ultima parte ar trebui schimbat puțin Codul Muncii.

Pe lângă povestea longevității, Ikaría are și o istorie care m-a prins. Insula a fost folosită ca loc de exil politic timp de secole, inclusiv în perioada romană și bizantină. În Grecia modernă, exilurile politice au reînceput în anii 1920 și s-au intensificat puternic sub dictatura lui Metaxas. Ikaría ajunsese atât de asociată cu vederile de stânga încât i se spunea „Stânca Roșie”.

Apoi a venit Războiul Civil din Grecia (1946–1949). În acei ani, val după val de comuniști și alți opozanți politici au fost trimiși aici. La un moment dat, exilații ajunseseră să fie mai numeroși decât localnicii.

Spre deosebire de alte locuri de exil, în Ikaría s-a dezvoltat o formă foarte apropiată de conviețuire între localnici și cei trimiși acolo de stat. Insula era săracă, iar autoritățile nu le asigurau exilaților nici măcar condiții minime de trai. Dar ikarioții i-au primit în case, hambare sau clădiri abandonate și au împărțit cu ei din puținul pe care îl aveau.

Exilații au încercat să întoarcă ajutorul. Medici, profesori și oameni cu tot felul de meserii și-au pus cunoștințele la treabă, au muncit alături de localnici și au participat la viața satelor. Printre cei exilați aici s-a numărat și Mikis Theodorakis, compozitorul coloanei sonore a filmului „Zorba Grecul”. Peste decenii, Theodorakis își amintea că, în ciuda fricii și a lipsei de libertate, când se gândea la Ikaría îl cuprindea „un val de lumină”, datorită frumuseții insulei și căldurii localnicilor, care își riscau propria siguranță pentru a-i ajuta pe exilați.

Din perioada aceea circulă tot felul de povești, asta mi-a rămas în minte: niște exilați construiau o toaletă în curtea unei bătrâne dintr-un sat, iar femeia le-a urat să-i aibă Maica Domnului în pază pe cei care îi trimiseseră acolo. Când unul dintre exilați i-a explicat că nu Maica Domnului îi trimisese, ci fasciștii, femeia ar fi replicat senină „Ei, atunci să-i aibă Maica Domnului în pază și pe fasciști!”

Sâmbătă și duminică are loc un eveniment de comemorare a acelei perioade, cu proiecția unui documentar și o slujbă la o mănăstire locală. Plănuiesc să merg, îmi sună destul de interesant.

Mai vreau să ajung și la cel puțin un panigiri, o sărbătoare comunitară organizată în jurul zilelor sfinților, pentru care Ikaría e celebră, ca să dansez un ikariotiko la mama lui acasă.

La panigiri se gătește în cantități uriașe, vinul curge, muzica live și dansul pot ține până dimineața, iar profitul din vânzări se întoarce în comunitate. Se repară drumuri și școli, se amenajează spații comunitare, se finanțează sisteme de alimentare cu apă și irigații sau alte lucrări de care are nevoie satul organizator.

După ce am citit istoria insulei, am început să văd și panigiri într-o lumină puțin diferită. Nu e doar o petrecere locală, ci și continuarea unei tradiții în care comunitatea își strânge singură resursele și rezolvă împreună probleme. Doar că o face cu masǎ și dans, ceea ce parcă sună ceva mai bine decât o ședință a asociației de proprietari în scara blocului.

Foarte curioasă sunt și de relația ikarioților cu timpul. Poveștile spun că timpul ikariotic funcționează după principiul „sigá, sigá” / „încet, încet”. Adică un eveniment poate fi anunțat pentru ora 9 seara, dar să înceapă lejer pe la 12 sau 12:30 noaptea.

Am mai citit și o poveste potrivit căreia ziarele cu știri de pe continent ar putea ajunge la vânzare cu câteva zile întârziere. Nu pentru că n-ar exista transporturi zilnice, ci pentru că unii vânzători ar prefera să ofere știrile fierbinți abia după ce s-au mai… răcorit puțin. Explicația ar fi că, atunci când citești știrile proaspete, poți avea uneori senzația de sfârșit de lume. Dacă le citești însă peste câteva zile, le parcurgi cu inima mai ușoară, știind deja că lumea nu s-a sfârșit.

La tavernă, am fost sfătuiți să nu cumva să facem semne pentru adus meniul ori nota. Service-ul curge și el în ritm domol, ikariotic, iar dacă încerci să-l zorești, riști să experimentezi rezistența prin ignore. :))

Cam cu aceste imagini despre Ikaría, produse de alții, am plecat la drum. Sigá, sigá, vreo 5 ore cu mașina din Salonic până în Pireu, apoi încă vreo 7 cu ferry-ul.

Până îmi fac și o imagine proprie, întrebare pentru voi: vi s-a întâmplat să plecați spre o destinație cu o anumită imagine sau așteptare în minte, iar realitatea să fie cu totul alta?