Acum vreo două zile, fidel zicerii chinezilor bătrâni că cine se trezește dimineața n-are somn, m-am trezit deodată cu toată suflarea galicină, pentru că aveam sarcini de rezolvat dimpreună cu oameni cu care împărțeam același fel de treabă.
Și cum alunecam eu pe stradă, relaxat și bucuros că am mai bifat o nouă dimineață, pe partea opusă sensului de mers mi-a ocupat câmpul vizual o minune de dud, împodobit cu un triliard de fructe sângerii. Drept urmare, s-a executat o frână deloc relaxată, urmată de un exit febril din utilaj și o traversare mai voioasă ca dansul lui Gene în Cântând în ploaie, spre copacul inundat de roșu.
De la prima dudă, rece de la răcoarea nopții, care mi-a umplut gura de aromele pământului, s-a ițit printre potopul de frunze și fructe chipul cu pielea albă ca laptele și ochii mai albaștri ca cerul stepei al bunicii Olena, Leonora, cum îi spuneau românii, zâmbindu-mi blând de peste lumi demult trecute. A fost nevoie de dulceața și răcoarea unui mic fruct mov ca vacanțele petrecute prin copaci sau bostănării, bătând mingea pe kilometri de pășune verde ca smaraldul, pentru ca totul să pară că s-a petrecut ieri. Lacrimile care mi-au inundat ochii m-au alungat din festinul pe care tocmai îl începusem.
Alergăm după kiwi, fructule pasiunii, fructule dragonului, duriani, și am uitat că câteodată doar o ridicare pe vârfuri și un braț distanță stau între noi și fericirea dulce și simplă a alunecării, măcar pentru câteva clipiri de pleoape, în anii luminți de zîmbete, ai copilăriei.
În weekendul ăsta, cine credeți că o să poposească sub primul dud cu fructe roșii, cu intenția clară să umple cu arome și amintiri cel mai generos castron găsit în casă?
Descoperă mai multe la Lista lui Edelweiss
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Dude, ce m-ai nimerit aici! Spending my time în duzi (de fapt, în orice pom fructifer) era una dintre activitățile mele favorite, mă urcam în chiloți în dud și mă întindeam pe crengi ca omida, îndopându-mă până la epuizare. Nici acum nu am nicio jenă să mănânc dude în public, mânjit tot pe mâini, dar aici încă nu s-au copt.
Este altă climă în capitala Moldovei.
Dap, vine vremea fragilor la noi. Greu de cules, stat în genunchi pe marginea drumeagurilor forestiere, micile bucurii care aici se numesc căpșune sălbatice, îmi umplu gura de gustul copilăriei și tinereții petrecute pe cărările din Bucegi
La voi nu le culeg portoricanii?
Portoricanii culeg portocale, se știe!
Am doi duzi in curte. Unul cu fructe albe și mari (preferatele mele) și unul cu fructe roz-roșii mai mărunte. Cel cu fructele albe e uriaș, așa că aștept să cadă fructele, să le adun din iarbă… mmmm… un deliciu.
Cheamă pompierii la cules, dar le spui că a rămas o pisică blocată în vârf 🙂
Pompieri din ăia de calendar.
Să culegi un castron generos, le bagi la rece și apoi să le mănânci când se încălzește afară.
Duminica trecută mi-am parcat mașina la umbra unui copac și, când am ieșit, am observat că pe jos era plin de dude. Am încercat să le evit, ca să nu-mi murdăresc talpa pantofilor. Dar erau atât de multe, încât n-am reușit și nu prea ies petele alea. N-am plâns, dar ce bine ar fi fost să fi trecut cineva înainte cu un castron, să le adune înainte să pice pe jos! 😀
Zona prin care îmi execut plimbările e plină de duzi, corcoduși, tei, mâna maicii domnului, magnolii, glicină, trandafiri, liliac. Din mai până prin septembrie mă bucur ca un copil de imagini, gusturi și mirosuri. Iarna e mai complicat cu bucuriile astea, atunci mă bucur doar de anticiparea viitoarelor bucurii.
Nu înțeleg cum ai putea să te murdărești pe tălpi când tu levitezi.
Cu levitatul, nu-s sigur dacă o faci aeriană, o iei în balon, sau doar consideri că-şi duce viața pe o pernă de aer, ceva gen bioaeroglisor.
Eu cred cä ma face slabä, in kilograme adică. E un compliment! 😀
@Anduța,
Doar dacă a chiulit la ora de fizică despre gravitație. Poți fi oricât de de slabă, tot nu primești upgrade la hover mode.
@Solandi, nici dacă introducem în schemă un pic de ajutor, precum niște baloane cu heliu? Da, da, ce, nu s-a mai văzut om care să meargă la un botez cu mii de baloane? 😀
A, ba da, sigur! S-a văzut un astfel de om. Legenda spune însă că nu a ajuns la botez, l-au dus vântul și baloanele unde au avut ele treabă (doar dacă nu le-a cumpărat de la un îmblânzitor de baloane). Dar măcar nu a călcat în dude!
La colțul străzii era un dud într-o curte a nimănui. Am prins gustul fructelor neapreciate de alții.
Acum mă opresc la duzii din Tineretului. Sunt locuri la care nu ajunge chiar oricine așa că încă mă bucur de obiceiul copilăriei. Nu pot să cumpăr dude. Dudele se mănâncă direct din pom.
Și în Carol parcă sunt. Și da, dudele sunt genul de fructe care trebuie mâncate în timpul culesului.
Da, sunt și-n Carol, dar mai accesibile și ca urmare nu prea mai găsesc la orele în care bântui eu parcurile.
În Tineretului sunt unii sus, lângă cimitir, la care ajungi cu schepsis.
Sunt în vacanță în Iași acum, orașul copilăriei și tinereții mele. E plin de duzi pe aici, dar toți foarte înalți, nici o șansă să ajung la vreo creangă 😭. Mă uit cu invidie la porumbeii care le ciugulesc de pe stradă…
Duzii înalți ar trebui să fie ilegali.
Hai să grinchiuiesc un pic pe aici, că prea vibrează toți la unison cu corzile lirice ale autorului. Kiwi sunt mult mai bune ca dudele. Kaki nu mai zic. Şi mai sunt şi altele, mai exotice.
Şi oricum, prefer să nu rememorez voluntar chestii mai vechi de, să zicem, mijlocul adolescenței. Decât dacă, din varii motive, vreau să-mi montez un anume tip de stare de spirit , pentru a o studia sau controla.
Și te mai întrebi de ce nu te invită lumea la nunți sau parastase.
Oricum le evit pe ambele ca pe vectorii de ciumă 🙂 .
Mie îmi place să mănânc atât de multe fructe (de fapt, nu cred că există fruct al cărui gust să nu-mi placă) încât mi-ar fi imposibil să le pun într-o competiție pe baza gustului. Dacă ar trebui să aleg acum între dude, kiwi și kaki aș fi curioasă de ce trebuie să aleg. Mie mi se pare că ar vibra frumos împreună într-un bol toate trei.
Mda, și mie îmi place mango, dar nu aveam de unde să mânănc direct din pom, în copilărie. Așa că gustul copilăriei rămâne cel de la fructele autohtone.
Achiesez total la acest comentariu. Un mango direct din pom bate de la distanță multe fructe, iar de ananas nu mai zic. D-aia nu le mai pot cumpăra de la magazin, fiindcă le-am halit în zona lor.
Dar nu pot să nu observ apropierea vârstei când se va tăia mingea ălor mici, pe principiul că “io la vârsta voastră făceam și dregeam”. 😁
Plajă, mango mâncat din pomu de mango, ananas din pomu ananas, aceste detalii ar trebui să răspundă de ce apar urări legate de intrat în nisip în zone nedestinate biologic pentru el.
De ce i-ar ura cineva unui comentator blajin, de bună-credinţă, nisip în ochi? Şi, oricum, de obicei acolo se recomandă sarea.
Invidia, doar necreștineasca invidie.
E satul meu plin de duzi de toate culorile, dar mie nu-mi plac dudele neam. Nici în copilărie nu-mi plăceau, atunci când ne puneau comuniștii să culegem frunze pentru viermii de mătase crescuți la una din grădinițele din sat.
Nici mie nu îmi plac dudele în mod special. Mâncam, fireşte, câteva (verile, când eram în vacanţe la bunici).
.
La fel, adunam şi noi frunze de dud. Nu ştiu dacă pentru comunişti. Şi nu ne punea nimeni. În sat era un mic castel vechi, în paragină, al fostului boier. Într-un an erau acolo viermi de mătase. Nu știu cine îi creştea. Ştiu doar că ne primeau să le aducem frunze de dud. Iar noi eram fascinați de castelul ăla. În restul verilor doar îi dădeam roată şi ne uitam înăuntru prin geamurile parţial sparte. Acum aveam ocazia să intram acolo.
Între noi fie vorba, nu prea aveam ce să vedem în el. Camerele erau goale, scările dărăpănate, pereţii coşcoviţi, eventualele obiecte fuseseră de mult furate. Rămăsese ca un schelet în bătaia crudă a soarelui, cu oasele fracturate şi pe care nu se îndura nimeni să-l repare sau acopere ca să-şi găsească liniştea. Prin anii 2000 am citit vag că ar fi fost cumpărat de un elveţian şi s-a încercat o renovare. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el, nu am mai fost acolo după ce au murit bunicii. Pot căuta, fireşte pe net, dar interesul pentru el s-a dus de mult. A contat atunci, acum nimic nu îmi poate aduce bunicii înapoi, şi nici copilăria.
.
Duzi erau mulţi, lângă cimitir, în capătul satului. Unde mai mergeam uneori cu bunicul când era la rând să stea cu vacile de dimineaţa până seara la 7.
Am aflat la un moment dat şi ce păţeau omizile pe care le hrăneam şi nu mi-a plăcut, dar tot le duceam frunze. Cât trăiau măcar să fie sătule.
*
Mai târziu am prins în cutii omida popii (omida aceea mare, verde, fară puf, cu niște coronițe bleo în jurul inelelor). Două în primul an, iar în al doilea an cred că peste 30 de omizi. Am ţinut coconii la adăpost iarna. Primăvara, în al doilea an, le-am lăsat în şopron. A fost plin acolo câteva zile de fluturi Ochi de păun. Au ieşit şi şi-au luat zborul ]n amurg, ei ştiu unde. Dar măcar omizile alea au avut o soartă mai bună decât cele de mătase.
Saturnia pyri, the giant peacock moth (Fluturele ochi de păun mare) – ca să foloism și numele știintific. Că acum avem toate informațiile la degetul arătător. https://en.wikipedia.org/wiki/Saturnia_pyri
Şi, pentru că m-am făcut singură curioasă, am căutat puţin pe net.
.
Castelul copilăriei mele e de fapt un conac: Conacul Procopie. Dar, ştim deja asta – în copilărie avem alt sistem de evaluare a lucrurilor.
Chiar dacă nu e castel, trebuie să recunosc că este o clădire deosebită din punct de vedere arhitectonic. Facem abstracţie de halul de degradare în care încă este – se pare că cel care l-a cumpărat nu a avut suficiente fonduri să îl renoveze până la capăt – dar chiar și așa se observă că a fost o bijuterie în zilele lui bune.
Şi a fost cumpărat în 2006 de un scoţian de fapt, nu de un elveţian.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Conacul_Procopie_Casota
@Solandi,ce mișto ar fi renovată. Nu este cazul în cazul unui popor care are o relație divergentă cu propria istorie.
Cu istoria? Suntem divergenți cu interesele noastre ca popor chiar în momentul de faţă. De la vlădică la opincă, avem o abordare anatomică despre gândirea analitică. Folosim dosul la livrat idei.
Măcar e încă în picioare.
Depărtându-mă de subiectul aruncat în eter de gazdă, mi se rupe sufletul că se construiesc păduri de blocuri lipsite de personalitate și clădirile astea superbe sunt lăsate în paragină.
Ne facem singuri lumea mai urâtă.
Cele albe, oricat de dulci, nu-mi placeau, mi se pareau gretoase, dar aveam la mama unele negre, mai acrisoare, nebunie!
Imi confectionam cosulete fancy din carton, saci din aceia de plastic, ca o retea, care se foloseau la cartofi, sau te miri ce mai gaseam prin casa, Scufita Rosie era minciuna, eram pe toate gardurile, cotetele, improvizam, disperata de monotonia zilelor lungi de vara…
Poate ar trebui să pună gazda un avertisment pe undeva prin header, gen „atenție, comentați pe propria răspundere” . Pentru un grup țintă specific, comentatul pe aici se reduce finalmente la o alegere între opțiuni inconciliabile.
Comentați pe răspunderew voastră. Ceva de genu.
Nici eu achiesez le cele albe dar dacă nu sunt negre în zonă, balotez și din alea.
Cât rasism!
Îmi aduc aminte acum că spui de dude, perioada când mă duceam la „Sticlărie” pentru o repriză de dude și zarzăre roșii, pe strada Rezervoarelor, pentru cunoscători în urbea lui Caragiale.
De multe ori, ne duceam acolo fără să cerem voie de la paznic, dar când ne-am făcut olecuță mai mari, ceream voie și ca să ne lase plăteam tribut fiecare persoană câte un pumn de zarzăre.
Înainte să luăm zarzăre, din alea roșii, de ți se strepezea gura când mâncai, dădeam o fugă pe la dude. Astea erau bune rău, dar ca să ajungem la ele, trebuia să ne facem potecă prin niște stufărișuri de mure. Cu tufișurile verzi era ok, le puteai modela după bunul plac, problema era cu alea uscate. Vai de capul meu de câte ori nu aveam picioarele parcă ziceai ca am călcat în pioneze. Dar odată ce ajungeam în pom uitam și de sânge și de durere și de tot. Dudele alea erau magice. Ne făceam negri pe mâini, dar dulceața aia ce o produceau în gură era de parcă îngerii cântau la harpe. Parcă îmi plouă în gură numai când mă gândesc.
Nică din amintiri din copilărie cam este mic copil pe lângă poveștile pe care le-am citit pe aici!
Ce duda mea am cetit ? Vaaaiii, ce moș sunt ! Azi am instalat o scară, toți au sărit pârleazul ca să culeagă frăguțe, numa’ io mi-am luat trimmer-ul și am purces la tuns gardul viu! Nu încăpeam de el!
Oare acum câteva luni am păcătuit când am aruncat murele și afinele ca să îmi bag io-n lada frigorifică fructele … de coteț!¿¿??