Dacă m-ar întreba cineva ce îmi place cel mai mult la Grecia, după familia și prietenii de acolo, aș răspunde fără ezitare: muzica și dansurile. Iar dintre toate, zeibekiko ocupă un loc aparte.
Știu că dansul din „Zorba Grecul” a devenit celebru în întreaga lume datorită filmului cu Anthony Quinn și cred că syrtaki sau hasapiko sunt dansuri minunate, acompaniate de muzică la fel de minunată.
Dar zeibekiko este și mai mult pentru mine, este un întreg univers al emoțiilor.
Prima dată am luat contact cu el în anii studenției, când în București încă mai existau localuri cu muzică grecească live, numite „bouzoukia”. Și am observat că, la anumite melodii, câte un băiat sau bărbat se ridica de la masă, pășea în mijlocul ringului și începea să se miște în ritmul muzicii.
Musai cu brațele larg deschise, cu pașii poate greoi (probabil de la băutură, deh), sau poate nesiguri, sau poate chiar surprinzător de agili.
Deseori omul se apleca, lovea podeaua cu palma, se ridica, se rotea sau șfichiuia cu palma vârful pantofului ori călcâiul. În fine, improviza tot felul de mișcări în armonie cu muzica.
Cei din jur, bărbați și femei deopotrivă, nu dansau cu el sau lângă el, ci îi făceau loc. Unii formau chiar un cerc în jurul lui, cu un genunchi la pământ și țineau ritmul melodiei prin bătăi din palme.
Ca să se înțeleagă mai bine ce spun, las aici link la secvența cu dansul de zeibekiko dintr-un alt film celebru grecesc, „To zeibekiko tis Evdokia”. E despre povestea unei relații pasionale și tragice dintre un sergent și o prostituată pe nume Evdokia.
Cinstită să fiu, nu pot să zic că mi-a plăcut la început. Ritmul mi se părea oarecum același, versurile nu le înțelegeam și nici dansul nu mă interesa prea mult pentru că, se zicea la vremea respectivă, „zeibekiko e un dans de bărbați”.
Paranteză, explicația pentru această strictă încadrare ține de lumea în care s-a format dansul. Era asociat culturii rebetiko și spațiilor frecventate aproape exclusiv de bărbați și devenise un simbol al demnității, suferinței și rezistenței masculine. Femeile rareori îl dansau, iar în unele medii acest lucru era chiar dezaprobat. Existau însă și excepții, prostituatele fiind adesea menționate printre puținele femei cărora li se tolera zeibekiko. Am închis paranteza.
Ulterior, odată cu bunghitul limbii grecești și înțelegerea versurilor, parcă mi s-a deschis o nouă lume. O lume plină de povești despre dragoste și despărțire, dar și despre sărăcie, nedreptate, exil, migrație, prietenii pierdute, închisori, războaie și oameni care încearcă să-și păstreze demnitatea atunci când viața îi pune la încercare. O lume uneori dură, alteori tandră, dar întotdeauna profund omenească.
Și, relativ recent, am descoperit că zeibekiko nu mai e un dans doar de bărbați. 😀
Later edit: După ce am pus textul Anduței, am intrat să prestez un duș, când am auzit sunetul unei notificări. Era Anduța care îmi spunea că n-am pus tot textul. Asta dacă mai aveați speranțe despre my wordpress skills.
Descoperă mai multe la Lista lui Edelweiss
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Mie îmi place și „dansul” schimbării de gardă al evzonilor din Piața Syntagma, la ora 12:00.
De asemenea, am prins de vreo câteva ori o sărbătoare într-un sat din Corfu, cu dansuri „din batistă”, pe fundal muzical necunoscut mie, dar știu că am fost fascinat. Abia aștept concediul de vară, doar că anul ăsta se pare că e mai atractivă Italia…
K, în zeci de ani de Grecia n-am prins nici măcar un panighiri într-un sat. Dar nu-i timpul pierdut. În Atena am ajuns o singură dată, pentru câteva zile. Zilnic m-am dus în Syntagma la „dans”, la ore diferite!
„did you say dance? Come on my boy!”
Și-am încălecat pe-o șa și parcă e neterminată povestea, nu vi se pare? To be continued dupǎ ce-și bea Edel cafeaua. :))
E de ajuns. Ai reușit să îmi trezești amintiri frumoase într-o zi foarte ploioasă. Am citit cartea lui Kazantakis de vreo zece ori, iar filmul… aproape că învățasem toate replicile pe de rost. Tot ce vine peste asta e bonus!
Seniorule John, mă bucur. 🙂
Îmi place să dansez la nebunie. Am avut un partener care este mereu cu jumătate de pas în urmă, dar acum actualul nu prea dansează. E bine, mai ies eu singurică la dans când am timp.
Muzică grecească nu am încercat, dar nu e timpul trecut!
AliS soțul meu dansează doar zeibekiko, solo. Bine, și „blues”-uri uneori, ca să-mi facă hatârul. Dar mi-a încolțit de ceva timp în cap ideea să mergem să învățăm dansuri latino. El nu știe încă, tre’ să pregătesc foarte bineterenul înainte. :))
Dacă m-ar întreba cineva ce-mi place cel mai mult la Grecia aș spune că e felul în care trăiesc și petrec. Din relația cu fostul am păstrat prietenia cu rudele lui din Grecia. Am fost la multe petreceri de greci și am învățat de la ei și am dansat cu ei. Și da, trebuie să treacă prin tine muzica, să o simți pentru ca dansul să fie poveste.
Anouk daaa, petrecerile de greci sunt memorabile!