Copil fiind, mi-am petrecut aproape toate verile la țară, în special la bunicii de pe tată, într-un sat de pe lângă Vaslui. La ceilalți bunici, de pe mamă, într-un sat de pe lângă Botoșani, am fost doar de câteva ori, când eram foarte mică.
Acolo am experimentat prima și ultima beție, pe la 5 ani. M-a lăsat o vecină în casă lângă ceva recipient mare cu must. Era răcoros și dulce, așa că m-am servit cu câteva pahare. Doar că nu cred că era must proaspăt, era mai înspre vin, așa că m-a cam luat rău de cap.
Țin minte că a venit tataie să mă recupereze și nu prea puteam ține drumul drept. De frică să nu cad, am luat-o prin șanț: măcar, dacă era ceva, era plin de iarbă moale. :)) A urmat ceva rău, cu bolit vreo două zile la pat. Tot prin perioada aia am testat și primele țigări. Ulterior, peste mulți, mulți ani, am reînceput să le testez.
La bunicii paterni am făcut alte rele. Cea mai nasoală a fost pe la vreo 13-14 ani.
Tocmai îi convinsesem pe mamaie și tataie să ne lase pe trei din cei patru nepoți, adică verișoarele și cu mine, să dormim în bucătăria de vară, unde era singurul TV. Ca să vedem Cerbul de Aur. Frate-meu dormea cu ei în „casa mare”, de lângă.
Prin perioada aia, într-o conversație cu ciobanul care avea grijă de oile satului, omul ne zice ceva de genul că suntem niște „prințese de la oraș”, care ne trezim la 12 și nu facem nimic toată ziua. Pfoai! Păi noi legam via, puneam pe foc în fiecare seară, culegeam dudău, dădeam oile la strungă și câte și mai câte!
N-am dormit toată noaptea. Dimineață, pe la patru, vară-mea mai mare și cu mine ne-am înființat la coliba lui cu bătăi puternice în ușă: „Haida, trezirea, leneșule!”
La întoarcere, ne întâlnim cu tataie. Nu ne-a zis nimic, doar l-am urmat spăsite până acasă, unde în capul scărilor era mamaie. O văd și acum: cu un picior pe o treaptă, cu celălat pe o altă treaptă, cu părul alb vâlvoi (nu cred c-am mai văzut-o vreodată fără batic) și cu o privire super furioasă.
Țin minte că ne-a certat destul de rău, vreo două zile nu i-am mai stat prin preajmă. Le-a zis și părinților. Mătușă-mea i-a spus vară-mii că foarte greu o să-și redobândească încredere în ea, iar mie tata mi-a spus: „Măi, Duțu, tu-ți dai seama ce-a simțit mamaie când s-a trezit și-a văzut că lipsiți? Mai are și probleme cu inima.” Pfoai, m-am simțit ca dracu’.
Peste ceva timp, mamaie repovestea faza din perspectiva ei. Cum s-a trezit, a venit în bucătăria unde trebuia să fim trei nepoate și a văzut doar una. Primul gând i-a fost că ne-a furat cineva. După care, al doilea gând: „Da’ chiar să le fure fix pe ăstea rele?”
Râdea în hohote mamaie când a zis asta. Și ea nu prea râdea deloc.
Photo: ultimul caiet al lui tataie și ultimii săi ochelari
Descoperă mai multe la Lista lui Edelweiss
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Eu n-am intrat niciodată în vorbă cu ciobanul satului, eram prea prinț urban pentru un „cioban” care știa doar să dea cu bota, să fluiere din gură și să pleznească din bici, dimineața la 5, fix lângă casa bunicilor. Nici brânză bună nu făcea. Dispariții n-am prestat, dar must ușor fermentat am gustat în fiecare vară, fără urmări cu jet de pompier.
Haioasă evidența ovină: laia cu ureche flucheșă. 😊
Când dădeam la strungă la oi vorbeam și cu ciobanii, c-au fost mai mulți. Pe acesta îl țin cel mai bine minte că era cel mai tinerel (în jur de 20 de ani să fi avut), deci mai apropiat de vârstele noastre și ne permiteam să și glumim cu el, și el cu noi. Inclusiv faza cu „prințese de oraș” am luat-o drept glumă. Puii mei, orașul era Vaslui. :))
Pardon, evidența mârlitei ovine. :)))))
Toată copilăria mi-a plăcut să tai, să decupez, să croiesc haine pentru păpuși. Pentru că nu prea aveam materiale, foloseam tot ce găseam și consideram eu că nu mai este folosit pentru că nu văzusem pe cineva să poarte lucrurile alea. Așa au ajuns păpușile mele să aibă canapea de piele, pelerină de blană și rochii de dantelă fină.
Tot pentru traiul în lux al păpușilor, scotoceam prin toate colțișoarele să găsesc diverse lucruri care mi se păreau mie folositoare. Așa am ajuns în pod unde am găsit un cufăr cu sticlăria de laborator a bunicului meu. Am găsit acolo borcănele cu capac etanș care au fost transformate în pahare, cutii Petri bune pentru platouri cu fructe, ventuze de sticlă care au devenit ghivece cu plante luxuriante la intrarea în casă. Tot ce găseam prin casă și consideram util pentru casa păpușilor, era rechiziționat pentru acest scop nobil. Am fost aspru pedepsită de fiecare dată când luam ceva fără să cer voie. Toate explicațiile mele că sunt acolo, la vedere, nu îi înduplecau pe ai mei.
Cam astea erau răutățile pe care le făceam. Faptul că patinam în șosete pe parchetul proaspăt lustruit și am dărâmat bradul de Crăciun vreo 3 ani consecutiv, nu a fost încadrat la ”prostii” și nu am fost pedepsită. Pedeapsa a fost că în felul ăsta am spart o mulțime de globuri care îmi plăceau.
Prostiile mele au culminat în vacanța din 86 când ne-am petrecut toată vara la Telega, în casa unei prietene de-a mamei. La finalul verii, împreună cu soră-mea și o prietenă mai mare, am cerut voie să ne lase singure acolo încă 2 zile. Spre surpriza mea ne-au dat voie cu condiția să stăm în casa mică și să nu intrăm în casa mare. Atât ne-a trebuit. În prima seară prietena noastră a invitat vreo doi băieți și ne-am strecurat în pivnița casei mari unde erau păstrate vinul, vișinata și țuica. Ne-am îmbătat rău și următoarele zile, până la plecare ne-am străduit să ne revenim și să punem totul la loc fără să afle vecinii. Bineînțeles că a aflat toată lumea ce făcusem și pedeapsa a fost că nu vom avea nici un fel de petrecere la împlinirea vârstei de 18 ani. Soră-mea a suferit mai mult că ziua ei era în curând și avea vise pentru petrecere. Până am împlinit și eu 18 ani a trecut suficient de mult timp ca să nu mă mai afecteze.
La capitolul „prostii”, tata mi-a adresat odată și o dată cuvântul „proastă”. Nu mai țin minte exact contextul, doar că eram în clasa I-a și era legat de teme. Pfoai, nici să nu-l văd în ochi după, am intrat și în greva foamei. Și-a cerut iertare însă, l-am iertat și nu s-a mai întâmplat. Dar l-am mai auzit folosindu-l pentru propria persoană. Așa îl mai folosesc și eu.
Mi-a ”plăcut” întotdeauna modul cum mulți români au știu să-și educe odraslele. Nu cu explicații savante legate de pozna respectivă, ci cu un fel de abuz psihologic foarte parșiv: nu mă supăra, că am probleme cu inima și, implicit, dacă pățesc ceva, o să fie din cauza ta. Mi-a luat ceva timp să înțeleg și să atenuez impactul acestui mod foarte interesant de educație.
Să moară mam’mare?
Da, e o abordare un pic mai subtilă decât standardul simplu şi verificat de spart botu’. Dar, în funcție de personalitatea publicului țintă, se poate uza în timp, ajungând pe la etapa „Da’ crapă, dă-te naibii”. Sau, când chiar se întâmplă, ignorat complet evenimentul şi cutumele sociale asociate.
Anukoi, mamaie nu mi-a vorbit niciodată de afecțiunea ei medicală (ce-i drept, nici n-am întrebat-o vreodată și nici nu cred că am fost prea atentă). Abia atunci am aflat, de la tata, care sunt sigură că s-a speriat sincer de riscul unui infarct sau ceva similar la mamaie, că na, era mama lui. Ce mi-a zis atunci nu am perceput ca pe o lecție educativă, ci ca pe o pedeapsă. Mă rog, cum credeam eu că se simt pedepsele părintești, că nu țin minte să fi fost pedepsită vreodată.
Legat de explicațiile savante ale părinților referitoare la pozne sau alte lucruri, chiar și la 13-14 ani, tu/voi le percepeați ca fiind „educație”? Că eu, până să plec de acasă, am cam avut impresia că educația de acasă e echivalentă strict cu „cei 7 ani de-acasă”.
Orice interacțiune e o formă de educație, în special la vârsta când eşti ceva între burete şi plastilină, absorbi tot şi uşor de modelat. Rezultatele nu sunt întotdeauna uşor de prevăzut.
Şi oricum nu-mi amintesc să fi primit vreodată explicații reale, „savante”, sau de valoare. Mai curând ceva gen tablele legii.
La 13 ani deja vorbim de un alt nivel de înțelegere şi interacțiune. Nu cred că rămăsese vreo urmă de copilărie, cu caracteristicile ei, câte or fi fost. Eram mai cinic şi mai pragmatic decât mulți adulți deja. Plus nu prea mai existau argumente, fizice sau de altă natură, care să mă impresioneze pe linie de familie.
Adică la tine argumentele la 13 ani nu trebuia să fie doar convingătoare, ci și impresionante. Așa e și acum sau s-au mai adăugat și alte layere? 😀
Păi de obicei argumentele erau mai des pe bază de forță fizică, iar cam pe la 13 ani s-a terminat distracția asta, că am avut baftă de bonus de creștere accelerată. Cu alea intelectuale, când nu mai merge cu forța, era și mai grav, că e greu să le servești cuiva care nu te respectă nici pe tine și nici produsele tale de gândire.
Acum depinde de context. Față în față, e mai important să ascult și să analizez, pentru că e mai util să afli date despre interlocutor, pentru a calibra continuarea dialogului în funcție de obiective, decât să-ți prezinți direct opiniile. Bineînțeles, pe cât posibil, fără ca tragerea de limbă să fie evidentă. Dacă dialogul are vreo miză, argumentele devin secundare, tușe în tabloul extins.
Online e altă situație, mizele sunt reduse, în principiu un argument convingător și impresionant merită, cel puțin, luat în considerare per se.
@Anduța Indiferent de cum ai perceput-o, ți-a rămas în memorie, posibil sau nu și cu alte urmări, mai bune sau mai rele.
Eu nu le percepeam ca ”educație”, asta o asociam mai mult cu școala, dar, așa cum spune @Peredhil, e greu de tras o linie între ce e și ce nu e ”educație”. Până la urmă, orice individ cu capul pe umeri învață ceva din interacțiunile zilnice.
Anukoi, cu siguranță cu urmări, și bune, și rele, cu diverse grade de comparație. Altfel, sunt de acord și cu tine, și cu Peredhil, cǎ in multe dintre interacțiuni existǎ oportunitate de educație.