Ce e în neregulă cu Ikaría by Anduța

Dacă ar fi să o compar, fugitiv, cu alte insule grecești în care am ajuns până acum, aș putea zice lejer că Ikaría este cam rămasă în urma oricăreia dintre ele, din punct de vedere al dezvoltării turistice.

Pe Google Maps, unii turiști nemulțumiți o desființează în review-uri, cu o steluță. Se plâng de o insulă fără identitate, de lipsa de ospitalitate și chiar de senzația ciudată de „cimitir de mașini” sau de Spinalónga (supranumită „insula morților vii” de lângă Creta, unde bolnavii de lepră ai Greciei erau exilați în prima jumătate a secolului XX, ca să moară acolo).

Unii mai spun că raportul calitate-preț pe zona de HoReCa a luat-o razna. Se plâng că plătesc prețuri de Páros sau Náxos pe cazări modeste, rămase nerenovate din anii ’90, cu mobilier vechi, saltele proaste și fără curățenie zilnică.

Nici cadrul natural nu este pe placul tuturor. Pe coasta de nord, în zone precum Armenistís, Nás sau Mesaktí, vântul Meltémi poate crea valuri mari și curenți periculoși. Unii zic nu au putut intra în apă zile la rând, că nu există salvamari și că plajele rămân cu alge sau deșeuri aduse de mare. La asta se adaugă reclamații despre gestionarea deșeurilor, containere care dau pe afară la marginea drumului, mirosuri neplăcute în sate în zilele calde și mormane de moloz sau resturi de șantier abandonate în natură.

În plus, mai zic că infrastructura face insula dificilă pentru familiile cu copii mici sau pentru seniori. Lipsa trotuarelor, relieful abrupt și potecile grele și accidentate spre unele plaje emblematice, cum e Séychelles, nu sunt tocmai rețeta unei vacanțe comode.

Nu în ultimul rând, apar frustrări legate de misticizarea excesivă a locului, numită de unii chiar „the longevity scam”. Unii vizitatori spun că se simt păcăliți de documentare și de articolele despre „blue zone – zona albastră”, susținând că promovarea cu „oamenii care uită să moară” este vândută mult mai spectaculos decât arată realitatea de la fața locului.

Asta nu înseamnă însă că fenomenul longevității din Ikaría este inventat. Critica pare să vizeze mai degrabă felul în care a fost împachetat și transformat într-un produs mediatic și turistic.

Într-un fel, înțeleg review-urile negative, chiar dacă eu nu aș da insulei o steluță, ci 5. Dar nu ar fi 5 steluța din extrema review-urilor pozitive, care-mi par exagerat de laudative.

Să mă explic. Personal, nu am văzut dezvoltare variată în zona de HoReCa, nici în cea de alte servicii. În Ikaría, oferta de petrecut timp liber se cam reduce, destul de cinstit (dmpdv pentru o insulă) la plăcerile simple ale vieții: soare, mare, înotat, scufundat, lenevit pe plajă, mâncat, băut, plimbat, citit, iubit, din astea.  Am văzut multe clădiri abandonate, unele chiar pe plajă, cu un potențial turistic mărișor dacă ar fi renovate din temelii.

Drumurile Ikaríei, întradevăr, pot fi provocatoare și obositoare, sunt în pante abrupte, sinuoase aproape pe toată lungimea lor, cu două benzi pe rutele principale și cam o bandă și jumătate prin sate, unde deseori treci la mica înțelegere cu cel din sens opus. Vezi destul de des indicatoare cu pantă de 13%, pentru care ai nevoie și de o mașină destoinică, și de abilități cât de cât decente de șoferie.

Viteza de deplasare cu mașina e mică, media noastră (noi fiind soțul meu și cu mine) a fost cam de un kilometru la două minute, deci un drum de 30 km poate dura lejer o oră. Totuși, spre deosebire de ce am citit în unele recenzii dramatice, asfaltul e surprinzător de bun și fără gropi.

Relieful mi s-a părut impresionant, dar în general mă impresionează relieful insular grecesc. Ai mare cu apă bună, munte cu niște stânci superbe, păduri de pin care miros amețitor, capre lăsate la păscut independent și stupi de albine peste tot.

Deplasare pe jos am executat doar zonal, stil plimbare, prin sate și orășele. O singură dată am mers din Thérma până în Ágios Kírykos pe timp de golden hour, pe un drum de vreo 2 km, cu urcări și coborâri zdravene, cu marea în jos într-o parte și pădurea  în sus, în cealaltă parte.

Ne-am întâlnit la un moment dat cu două femei la un 80+ care coborau, la braț, foarte încet și sporovăind, o pantă cu înclinație mai mare de 13%. Le-am salutat și una dintre ele a exclamat: „Ce bine să ai piciorușe sănătoase!”. Nu mi-a fost clar dacă se referea la ele sau la noi. :))))

La întoarcere, pe beznă de ora 11-12 noaptea spartă doar de lună și o puzderie de stele, în pas agale și liniște mormântală prin jur, pe măsură ce ne apropiam de satul nostru, am început să auzim muzică live.

Înainte să plec scriam despre panigýria ca petreceri, dar și forme de micro-economie comunitară, prin care se strâng bani pentru proiecte locale. Am aflat că tocmai se desfășura un astfel de eveniment, organizat pentru suplimentarea echipamentelor pompierilor voluntari, care patrulează și veghează să nu se întâmple incendii. Și chiar n-am văzut nicăieri urme recente de incendii, deși vegetația e din belșug. Chestia asta mi-a atras atenția mai ales pentru că pe alte insule grecești am tot trecut pe lângă suprafețe întregi cu urme de pârjol masiv care-ți cam chircesc sufletul.

La panigýri ăsta, mâncarea de bază a fost souvláki și se stătea la o coadă mai mare decât la merdenelele de la nea Mihai. Formația cântăcioasă în centru, ringul de dans în fața ei și mese lungi în jur, ca la nunțile de la țară. M-am băgat și eu la câteva dansuri, dar cam o oră de panigýri mi-a fost suficient.

Am fost cazați în Thérma, pe partea de sud a insulei, o zonă bine protejată de vântul  puternic din nord, numit meltémi. Apa pe partea asta fost în toate zilele super liniștită. Tot aici, din apa mării poți intra direct într-o peșteră răcoroasă, cu apă termală.

Am stat la Neféli, un boutique hotel decent, renovat în 2024, cu mic dejun inclus. Dacă l-aș compara cu ce am primit la același preț în alte insule, adică locație fix pe plajă sau sea view, aș putea să mă declar nemulțumită. Dar nu intru în jocul ăsta. A fost curat, confortabil, micul dejun ok, o cazare căreia o să-i dăm nota 10 pe Booking.

Ne-am tolănit și pe plaje cu nisip, și pe plaje cu pietre , am avut la noi scăunele, păturică, umbrelă și multă plajă „la liber” la dispoziție . După ce am rupt umbrela-n pietre în penultima zi ne-am relocat la beach baruri. Șezlongurile/umbrelele erau gratis, trebuia doar să faci ceva consumație. Un sistem din ăla de pe vremuri, înainte de tarife fixe, rezervări și consumație minimă obligatorie.

Mâncarea la taverne mi s-a părut bună, fără brizbrizuri sau platinguri spectaculoase. Am mâncat cam ca în Grecia de acum 20 de ani, doar că la prețuri mai mari.

După ochii și urechile mele, turiștii erau cam 80% greci. Foarte rar am auzit engleză sau alte limbi. Am văzut doar două mașini de România, una de Iași și una de Argeș. Iar mașina asta parcată ostentativ, fix în buza plajei din Thérma la ceas de seară, ghiciți de unde era.

Serviciile de la taverne mie nu mi s-au părut deloc rele, doar netrecute prin școala turismului standardizat. Par încă predominant afaceri de familie, cu cei din aripa tânără pe post de chelneri, meniul se recită uneori pe de rost sau se aduce la cerere. Desertul din partea casei nu e o practică universală. Interacțiunea e neformală, neșlefuită, lucru pe care turiștii prea obișnuiți cu serviabilitatea educată îl pot traduce drept impolitețe.

Ciudat mi s-a părut că n-am văzut aproape deloc angajați străini. Gazda noastră spunea că lipsa de personal a devenit, însă, o mare problemă și că ikarioții sau grecii de pe continent nu prea mai vor să lucreze sezonier. Așa că ia în calcul ca de la anul să aducă personal din afara țării, cu ajutorul firmelor care se ocupă cu asta. În alte locuri din Grecia, ca și în România, asta e deja o practică uzuală.

Am fost și la un alt eveniment local, o proiecție de documentar despre femeile comuniste implicate în rezistența politică din Grecia anilor 1960–1974, inclusiv în timpul dictaturii militare de extremă dreapta din 1967–1974. O dictatură profund anticomunistă, care a interzis partide și și-a supus opozanții cenzurii, arestărilor, torturii și exilului. Ikaría, cu lunga ei istorie de refugiu și exil pentru comuniști și alți opozanți politici, nu e deloc un loc întâmplător pentru o astfel de proiecție comemorativă, organizată la școala din satul Christós Ráches. Un sat micuț de munte, în care din piața centrală poți face imediat țup direct în pădure.

Am ajuns cu zece minute înainte de ora anunțată și încă se amenaja locul, respectiv curtea școlii, în sensul că se scoteau, pe geamuri, scaune pentru spectatori, pe măsură ce aceștia ajungeau.

Ne-am strâns vreo 25-30 de suflete, majoritatea 70+. Filmul, programat la 21:00, a început pe la 21:45, întârziere pe care am considerat-o moderată, citisem povești și cu trei ore de întârziere.

Dacă tot am vorbit înainte de plecare despre alimentele longevității, am testat și mierea lor celebră, Anáma, dintr-o plantă care se numește Erica Manipuliflora. Este foarte bună, are iz de caramel. Dar mie mi-a plăcut cel mai mult mierea de koumaría, Arbutus Unedo îi zice plantei, produsul e ușor amar, dar cu un aftertaste surprinzător de plăcut. Am nimerit la unul dintre producători fix când proprietarul aducea stupii. Cumva noroc, având în vedere că e ceva ce se întâmplă doar de 4 ori pe an. Cumva ghinion, că erau destul de multe albine haosate prin jur. Ne-a arătat atelierul de producție, am testat toate cele patru tipuri de miere pe care le producea, am cumpărat și miere, și keraalifí, un fel de alifie pe bază de ceară de albine, curat balsam reparator pentru piele la vremuri grele, precum tăieturi, arsuri, iritații și alte belele.

Spuneam înainte să plec că „Stânca Roșie” are o istorie lungă de exil politic și că solidaritatea locală s-ar fi dezvoltat inclusiv în perioadele în care statul grec îi trata cu ostilitate sau îi ignora pe ikarioții puternic stângiști. Amprenta politică se simte și azi. Stânga are o prezență foarte puternică pe insulă, iar actualul primar e susținut de KKE, partidul comunist grec.

Administrația locală nu pare foarte dornică să accepte investiții private. De ani buni se opune, inclusiv în instanță, unui proiect privat de 110 turbine eoliene și 330 MW pe creasta Átheras, parte dintr-o zonă Natura 2000. Argumentele primăriei sunt că proiectul este uriaș în raport cu nevoile energetice ale insulei, iar comunitatea nu a fost implicată în planificarea lui. Organizațiile locale avertizează și asupra efectelor infrastructurii necesare (drumuri, excavații și fundații) asupra eroziunii, peisajului și habitatelor de pe munte. În locul unui asemenea proiect, municipalitatea spune că vrea un mix de regenerabile dimensionat pentru nevoile insulei și decis împreună cu locuitorii.

În paralel, revendicările localnicilor sunt pentru mai mulți medici, asistente și personal permanent pentru spitalul public și centrele medicale, echipamente și servicii de urgență mai bune, feriboturi mai dese și mai ieftine, drumuri mai bune și soluții pentru problemele cu deșeurile și canalizarea.

Dincolo de mitul longevității promovat pe internet și de minusurile evidente, Ikaría mie mi s-a părut un loc bun în care să te retragi, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, din calea consumerismului, a turismului de masă sau a celui de lux wanna be.

O fi în urma celorlalte insule ca dezvoltare turistică, dar nu știu dacă asta e chiar un lucru rău. Anul trecut, în Oía, în Santoríni, vedeam peste tot tăblițe pe care scria: „RESPECT. It’s your holiday, but it’s our home. We welcome you, please respect Oía.” Ikaría pare departe de punctul în care să fie nevoită să le amintească turiștilor asta. Personal, a ajuns să îmi placă să ajung prin locuri în care turistul se adaptează vieții localnicilor, nu invers.

Așadar, nu recomand Ikaría dacă îți dorești o vacanță comodă și predictibilă, cu servicii impecabile, hoteluri cu piscine, beach-baruri instagramabile, șezlonguri cu rezervare, shopping pe alese, viață de zi sau de noapte diversă, drumuri rapide dintr-un punct în altul. Nici dacă te enervează să conduci o oră pentru 30 de kilometri sau să descoperi că apa în care ți-ai propus să înoți e impracticabilă în ziua aceea din cauza vântului.

Ți-o recomand, în schimb, dacă îți plac și locurile mai puțin lustruite, în care turismul nu pare să fi înghițit încă viața locală. Dacă îți plac satele și orașele mici, tavernele de familie, petrecerile comunității, plajele fără prea multă infrastructură, muntele, pădurea, drumurile șerpuitoare și vacanțele fără cine știe ce obiective turistice. Și mai ales dacă nu te deranjează ideea că, pentru câteva zile, nu locul trebuie să se adapteze nevoilor tale, ci tu locului.

Chiar dacă, da, ești acolo pe banii tăi, cu care în altă parte…