Acum câteva zile, pe seară, în timp ce ciopârțeam niște legume menite să se înhăiteze cu o cană și jumătate de bulgur care trebuia să-și împlinească a doua zi destinul de garnitură la ceva piept de pui, mă uitam pe Disney+ la un serial european, produs de Canal+ și Fox, cu Gabriel Byrne în rolul principal: Războiul Lumilor. Băi, trebuie să recunosc că a ajuns să-mi placă viziunea asta europeană a unei apocalipse, nu are legătură cu carteal lui Wells, inițiată de niște extratereștri răi și nasoli, înhăitați cu niște mașinării la fel de rele și nasoale ca ei, care cad pe planeta Măicuței Domnului să mierlească toată suflarea sapiens.
Toată acțiunea se desfășoară într-un ritm care i-ar extazia pe frații ardeleni, adică unul lent, apăsat, temeinic, fără zbuciumuri de mitici blocați în trafic. Personajele iau decizii de oameni obișnuiți puși dintr-odată în fața exterminării globale: adică iraționale sau stângace. Nu există eroi cu testiculele strânse în colanți lucioși sau duri înveșmântați în geacă de aviator sau motociclist, cu plete dalbe în vânt, care salvează lumea bătând la nasoli cum altoiesc româncele gospodine covoarele de Paște și Crăciun. Doar oameni obișnuiți care se blochează deseori cu corpul, cuțite, gloanțe sau muniții extraterestre.
Nu comit spoilere dacă vă spun că prin venele uneia dintre gagicile din serial circula un sânge care conținea un cârcâiac care, odată activat, ar fi facilitat trecerea în locuri cu umbră și verdeață a hoardelor de E.T. Partea grea pentru fată și părinții ei era că, după ce virusul era trezit, o omora și pe tipă, laolaltă cu tot cu imigranții ilegali de pe altă planetă.
Pentru că sunt curios și am tot felul de inițiative dubioase când am destul timp liber, mi-am întrebat amicii, ăia care aveau timp de pierdut cu tâmpeniile mele, dacă și-ar sacrifica copilul ca să salveze rasa umană. Nu mică mi-a fost surprinderea când unii dintre ei, părinți fiind, au admis că ar face așa ceva pentru binele suprem. Unul sau doi dintre ăștia chiar și-au manifestat revolta când le-am transmis că eu m-aș căca pe ea de planetă și rasă umană și că aș face orice ca propriul copil să rămână în viață.
Ei bine, unul dintre cretinii revoltați de opțiunea mea s-a tras plenar pe cur, inventând treburi urgente, de ultim moment, când s-a organizat plecarea de pe 10 august, când ne-am dus să apărăm justiția. Yep, aia care mai târziu i-a spălat pe ăia care ne-au gazat și ne-au pulănit în timp ce noi apăram democrația. Fix dobitocul ăla îmi spunea senin și dârz că și-ar sacrifica, cu râuri de lacrimi și muci, copilul ca să salveze umanoșii. Block, delete, mumu, am mai eliminat un prost ipocrit din viața mea.
Întrebarea mea, din categoria captain obvious, dar na, tre’ să fie pusă, voi ați fi capabili de un asemenea gest?
LE: Dragilor, în primul rând sunt tată și apoi om sapiens. So…
Descoperă mai multe la Lista lui Edelweiss
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Pe scurt, nu, nici vorbă!
Corect.
Dacă trec cu bine peste fazele adolescentine, mulsul de bani și minciunelele albe, mi-aș sacrifica propriul copil interior, pentru ca ai mei copii să supraviețuiască. Răspuns final peste câțiva ani 🙂
Și pe voi vă ard de bani, este?
Practic, facem focul monetar zilnic. Nu e neapărat o problemă că se cheltuie, dar să mă aleg cu ceva, să văd un ROI cândva. 🙂
Dar ce vreti, draga, sa faceti cu banii??
Intrebarea nu exista
Ai și tu dreptate.
L-aș sacrifica și fără să salvez planeta, dar nu mă lasă Barnevarnet, protecția copilului și ar apărea Fjord 2
Chestie de detaliu. Dacă ar muri oricum, pe bază de invazie, da. E o decizie logică. Dacā nu, cel mai probabil nu.
Disclaimer: nu dețin progenituri, deci e un exercițiu pur teoretic. Pe de altă parte, am primit uneori reproşuri de răceală inumană din partea sexului frumos, posibil să fiu capabil şi de avraamisme din astea adaptate modern.
Raspunsul scurt: NU
Răspunsul lung: Cum mai trăiesc eu dacă el moare? Adică ce viață e aia? Asta în caz că se cere doar sacrificiul de copil. Dacă e să murim împreună… nu știu… mă mai gândesc.
Din formularea asta, practic problema nu ar fi sacrificiul în sine, ci modul în care îl percepi. Unul dublu ar părea mai uşor de digerat, că scuteşte eventualul proces de conştiință de după.
Să nu uit, pentru mine pentru mine cel mai mişto rol al lui Byrne a fost din „End of Days”. Urmat de cel din „The Man in the Iron Mask”.
Nu. Omenirea nu merita asemenea sacrificiu. Dar m-as sacrifica pe mine ca sa imi ramana copilul in viata. Adica as face orice pentru asta. Sa nu fiu eu alaturi de el nu cred ca l-ar ajuta. Vorbesc ipotetic, nu am copii, nici nu stiu daca imi doresc sau nu, am perioade si perioade. Poate voi fi mai hotarata intr-o zi. Dar stiu ca nu as fi capabila de asa ceva, mi se pare crunt.
Omenirea ca întreg merită sacrificiul oricărui individ, ca principiu (vezi şi povestea principală din Noul Testament, deşi acolo se cam trişa). În special dacă respectivul individ n-ar supraviețui fără omenire.
Cu tot cu altoiul solid de mizantropie, n-am mers niciodată până la a considera că aş fi ( eu, sau, prin extensie, eventualul urmaş) superior omenirii ca ansamblu, nici n-aş avea cum, ca parte a sa.
Omenirea a fost un termen prost ales. M-am raportat la tara in care traiesc, asta aveam in minte cand am lasat comentariul. In orice caz, nu m-as sacrifica nici pe mine, nici pe cineva apropiat. Nu cred ca suntem superiori altor oameni, pur si simplu, nu cred ca merita. Dar realitatea bate filmul, cine stie cum as reactiona? Momentan, voi ramane la urmarit filme in care se sacrifica altii 😅
Nu. Fii-mea oricum s-a înscris la bilet one way către Marte. Deci nu vă bazați pe ea.
Bravo ei!!
@Anouk, ce mișto.
Despre situația cu copilul nu mă pronunț, că n-am.
Dar dac-aş fi sigur că pot să-i omor pe Putin sau pe Trump acu’ cu prețul vieții, ieri aş face-o (după ce-aş duce cățeluşa la Kola Kariola, bineînțeles).🤣
Nici o șansă ca oranjada să cadă singur în coasă?
Eu aşa sper, să nu-l mai prindă paltonu’. Boala, o vizită în decapotabilă la Dallas, ceva…
Problema e că şi dacă întinde copita azi jegul, răul major e făcut. L-ar urma Vance, altă jigodie, doar că mai tânără. A, dacă ar crăpa amândoi, poate ar fi loc de mici îmbunătățiri. Poate.
Dar un glonte la vremea lui, şi locul lui, cam prin 2023 sau chiar 2024 ar fi schimbat fundamental lumea. Cred că am cam prins linia temporală de rahat tura asta.
Vorba aia: teoria ca teoria dar practica ne mănâncă se poate aplica la multe chestii!
Nu pot sa spun că mi-aș sacrifica copilul… dar nici nu pot afirma că nu m-aș gândi la asta. Dincolo de gard ne dăm cu părerea și facem și dregem, dar când situația apare în perimetrul nostru… nu mai este la fel.
Toată discuția e pe cadru teoretic, eventual poți aborda problema într-o proiecție teoretică a situației personale. Tot teorie, de fapt.
@Peredhil, la o intrebare din asta riști câteodată să sară lumea pe tine, dacă nu dai răspunsul pe care majoritatea îl așteaptă. Trebuie totuși să acceptăm că fiecare suntem diferiți și că uneori dublul standard face parte fin viața noastră. Spre ex. La Campionatul mondial trecut mulți au zis că nu se vor uita datorită a n motive. După finală toți se dădeau cu capul de gard că CE MECI… păi ce făcuși cocoș cu o lună înainte ziceai că boicotezi și acum ești ăla care ține steagul?
Interesant e că pe subiectul ăsta se poate argumenta în ambele direcții că ar putea fi un răspuns pe care majoritatea îl aşteaptă…
Să-l sacrific pentru ca eu să pot continua mersul la plajă? Probabil că nu, dar pentru salvarea omenirii, ar fi o variantă. N-aș face-o din toată inima, dar dacă e să se fie singura soluție, de ce nu?!
Cum adică să sacrific copilul? Exclus!
Nici nu ar trebui să explic de ce. Dar aș putea enumera câteva motive.
Unul din motive ar fi acela că nici în cele mai negre coșmaruri nu aș fi de acord cu așa ceva. Nici pentru salvarea rasei umane (ca să răspund la întrebare – deși pentru mine nu înseamnă mare lucru rasa asta umană despre care nu am o părere prea bună).
Apoi, alt motiv ar fi: cum adică să sacrific altă persoană? Suntem în Evul Mediu? In Antichitate? In Legendele Olimpului? Cred că nici dacă ar vrea copilul de bunăvoie nu aș fi de acord.
M-aș sacrifica pe mine în cel mai bun caz, dar nu pentru rasa umană, ci pentru copiii mei, rudele mele, prietenii mei, oamenii pe care îi iubesc.
Da, știu, nu sunt marea eroină din filme și cărți și nici nu vreau să fiu.
*
Pe de altă parte mai cred și că altfel se comportă, în situații de genul, un om care are copii față de unul care nu are. Și, mergând și mai departe, altfel poate m-aș comporta și eu – dar nu în sensul că aș susține că aș sacrifica un posibil copil dacă l-aș avea (am stabilit deja că nu are nimeni dreptul să facă asta), ci probabil mi-ar fi mai ușor să mă sacrific pe mine. Însă nu garantez că aș fi capabilă, totuși, de asemenea curaj extrem.
Ce întrebări pui și tu!
Erată: specia umană, nu ,,rasa umană”.
Nu aș sacrifica copilul pentru nimic în lume!
Io-s-n stare să sacrific întreaga omenire numai pentru mine, darămite pentru cei dragi mie.
Plăcile de la San Diego spuneau că 500 milioane oameni sunt destui pe planetă.