Profesorii care (nu) ne-au zguduit lumea by Anduța

Să vă zic, mai întâi, de la ce m-am luat. Rar mai găsesc filme care să mă impresioneze suficient cât să nu adorm la ele. Însă, duminică seară, am văzut Whiplash. E vechi, din 2014, nu-l știam. Dar am auzit-o pe fiică-mea vorbind despre el cu un prieten și dezbătând finalul, destul de interesant cât să mă facă să vreau să-l văd. Nu dau spoilere, dincolo de faptul că mi-a adus în cap o întrebare: „Hmmm, ce profesori mi-au marcat existența și în ce fel?”

Cum (încă) am o memorie destul de bună, am luat-o de la grădiniță, unde am avut două tovarășe educatoare. Una dintre ele era tânără, elegantă, frumoasă și blândă. Când am fost selectată să duc flori „tovarășului” la o serbare din aceea comunistă, bucuria mea a fost că, după „eveniment”, în timp ce restul copiilor prestau nesuferitul somn de prânz, eu scăpasem de el. Și, bonus, aveam ocazia de a petrece altfel de timp cu această educatoare.

În clasa I, am avut o tovarășă învățătoare despre care am mai povestit tangențial pe aici, cea care lovea copiii la palmă cu rigla, dacă greșeau la tablă. De la ea cred că am preluat un soi de distanță emoțională față de toți cei care mi-au fost profesori și profesoare în mulți dintre anii ce au urmat. 

În următorii ani de școală primară, mutată într-un alt oraș, am avut o învățătoare ale cărei nume sau prenume nici nu mi le mai amintesc și nici nu am amintiri cu sau despre ea.

În generală, profa preferată a fost cea de istorie. Era serioasă, foarte bine pregătită, capabilă să ne facă să înțelegem materia, fermă dar și respectuoasă cu noi, elevii. Plus că avea umor. Îl manifesta destul de rar, dar la ea am auzit prima dată expresia: „Fous, tous les moments courent”. A scris-o pe tablă în contextul unei lecții despre un tratat de pace internațional, cu discuții aprinse, în care România era dezavantajată, iar un demnitar român ar fi exclamat această expresie oareșicum filosofică în franceză și complet nefilosofică în română.

Apoi a fost profa de mate. O profesoară bună, care ne era și dirigintă și care m-a luat odată deoparte să-mi spună să-i comunic dacă cei doi băieți repetenți, ajunși la noi în clasă într-a VII-a, fac probleme. Nu i-am comunicat niciodată nimic. Asta nu l-a oprit însă pe unul dintre ei, care era și cam bully și cu care mai aveam contre, să mă acuze în fața tuturor colegilor că-l „pârăsc” profesorilor. La ora de dirigenție m-am ridicat în picioare și, printre lacrimi de nervi, am expus și în fața dirigii minciuna cea nedreaptă.  Ulterior, am apreciat-o că m-a lăsat s-o fac și s-a discutat despre asta, deși se dusese de suflet tot subiectul cu care venise ea pregătită.

Și profa de chimie… o bezmetică! La o oră o cheamă în fața clasei pe olimpica națională la chimie, o pune să facă nu știu ce experiment și, deodată, începe să iasă din eprubetă un fum negru, dens și mult. Olimpica a rămas înghețată, noi la fel, iar profa… a fugit pur și simplu din clasă. După câteva secunde, când fumul s-a mai rarefiat, bagă profa capul pe ușă și întreabă inocent: „Sunteți bine?”.

Și să nu uit de profesoara de engleză, cu ea am făcut primele meditații din viața mea. Îmi plăcea atât de mult engleza, încât nu-mi era suficient ce făceam la clasă.

La liceu, am avut diriginte tot un profesor de matematică, soțul profei de istorie din generală. Un nazi al punctualității, care și acum le mai dă frisoane pe creier unora care nu și-au putut rezolva atunci problema asta. Nu dădea elevul/eleva afară, ca alții (pe vremea aia așa se mai practica), dar ținea o întreagă teorie, adaptată însă și în funcție de simpatia pe care o simțea sau nu față de „subiect”. Când avea de-a face cu vreun antipatic, era un calvar să asiști la muștruluială.

 Cu întârziatul eu n-am avut probleme, dar am avut o mare problemă într-a XII-a, când a zis în fața clasei ceva nasoale de vară-mea. Îi fusese și ea elevă,  dăduse BAC-ul în vara ce trecuse și luase o notă mult mai mare decât ar fi estimat sau crezut el că merită. L-am pârât la mătușă-mea, care a sunat la el acasă, să-i ceară socoteală. A ieșit oleacă de tămbălău la telefon iar eu m-am dus a doua zi la liceu pregătită de ce-i mai rău. Doar că omul a început ora cu un discurs destul de subtil pe subiect și atât de insuportabil încât n-am rezistat și, printre lacrimi de nervi (iarăși, damn!) l-am rugat să înceteze să mai vorbească în vreun fel, orice fel, de cei din familia mea. Nu mai țin minte reacția lui pe moment, dar știu sigur că ulterior n-am simțit consecințe negative, în tot anul ce-a urmat, ultimul de liceu. 

Tot în liceu, profa de franceză are un loc aparte. A reușit să mă facă să învăț o limbă care nu-mi plăcea deloc. N-am prea exersat-o ulterior, așa că nu pot duce o conversație, nici măcar una simplă.  Dar și acum pot recita, din memorie,  „Ai noștri tineri” a lui Eminescu, tradusă în franceză.

Profa de română era o femeie pe care o consideram foarte deșteaptă, dar și amuzantă; tobă de literatură, avea ironie, sarcasm, discurs, era o plăcere să o asculți la ore. Datorită ei nu am învățat comentarii pe de rost pentru Bac (erau cărți “de comentarii” care se cumpărau în draci, jeez!) și am reușit să iau 10 la oral și aproape de 10 la scris. O performanță greu de înțeles la cineva care, la clasă, nu prea se implica și se învârtea cam în jurul mediei 8.

Proful de fizică s-a remarcat prin plictiseala profundă pe care mi-o provoca. Știa fizică, dar o explica într-un mod atât de tern încât era un efort teribil să-l urmăresc o oră întreagă.

Proful de geografie, un bătrânel de treabă, a fost extrem de gentil cu mine când m-a prins copiind. Da, mi-am furat și eu de câteva ori căciula în viața școlărească, dar o singură dată am fost prinsă. Mi-a luat calm caietul de pe care copiam, mi-a spus ceva de genul că nu se cade ca o domnișoară de clasa a X-a să facă așa ceva și s-a întors la catedră. Mi-au luat foc obrajii de rușine, mai bine îmi dădea 1.

Profa de sport era fiartă pe volei. Eu nu eram prea fiartă pe sport în general, dar kind of îmi plăcea baschetul. Am apreciat că nu a ținut cu dinții de pasiunea ei și ne mai ducea și pe terenul de baschet.

Și, în final, proful de meditații la matematică, pentru facultate. Recunoscut ca fiind cel mai bun din oraș, antrena pe ăi mai olimpici dintre olimpici, iar la el intrai la meditații nu doar cu bani, ci și cu un test. Am trecut testul și a format o grupă de trei fete și trei băieți. Fetele eram conștiincioase, băieții nu prea, iar proful avea o plăcere sadică să-i zgândăre cu tot felul de ironii și dându-ne pe noi drept exemplu. Peste ani, unul dintre acei băieți, ajuns IT-ist, chiar ne-a mulțumit la o întâlnire din aia post ‘jde ani de la absolvirea liceului, pentru „motivare”.

Mno, cam aceștia ar fi profesorii care nu mi-au zguduit lumea, dar mi-au influențat modul în care m-am raportat la ea de-a lungul timpului, sau poate chiar modul în care mă mai raportez și acum. 

O vreme am fost cumva tristă că n-am avut un profesor din acela „mentor”, care să-mi fi marcat în mod extraordinar viața și alegerile, în bine, desigur. Ulterior mi-am dat seama că e ok și așa: să ai parte de mai mulți, mai diverși, cu impact, dar fără urme prea profunde. Dacă ați văzut sau veți vedea Whiplash o să înțelegeți la ce mă refer. Voi? Ceva amintiri cu profi și profe?

Edel note: acesta este OMUL care mi-a zguduit și lumea, cel care mi-a făcut din istorie, religie, George Vioreanu, plecat neașteptat și mult prea devreme.