Să vă zic, mai întâi, de la ce m-am luat. Rar mai găsesc filme care să mă impresioneze suficient cât să nu adorm la ele. Însă, duminică seară, am văzut Whiplash. E vechi, din 2014, nu-l știam. Dar am auzit-o pe fiică-mea vorbind despre el cu un prieten și dezbătând finalul, destul de interesant cât să mă facă să vreau să-l văd. Nu dau spoilere, dincolo de faptul că mi-a adus în cap o întrebare: „Hmmm, ce profesori mi-au marcat existența și în ce fel?”
Cum (încă) am o memorie destul de bună, am luat-o de la grădiniță, unde am avut două tovarășe educatoare. Una dintre ele era tânără, elegantă, frumoasă și blândă. Când am fost selectată să duc flori „tovarășului” la o serbare din aceea comunistă, bucuria mea a fost că, după „eveniment”, în timp ce restul copiilor prestau nesuferitul somn de prânz, eu scăpasem de el. Și, bonus, aveam ocazia de a petrece altfel de timp cu această educatoare.
În clasa I, am avut o tovarășă învățătoare despre care am mai povestit tangențial pe aici, cea care lovea copiii la palmă cu rigla, dacă greșeau la tablă. De la ea cred că am preluat un soi de distanță emoțională față de toți cei care mi-au fost profesori și profesoare în mulți dintre anii ce au urmat.
În următorii ani de școală primară, mutată într-un alt oraș, am avut o învățătoare ale cărei nume sau prenume nici nu mi le mai amintesc și nici nu am amintiri cu sau despre ea.
În generală, profa preferată a fost cea de istorie. Era serioasă, foarte bine pregătită, capabilă să ne facă să înțelegem materia, fermă dar și respectuoasă cu noi, elevii. Plus că avea umor. Îl manifesta destul de rar, dar la ea am auzit prima dată expresia: „Fous, tous les moments courent”. A scris-o pe tablă în contextul unei lecții despre un tratat de pace internațional, cu discuții aprinse, în care România era dezavantajată, iar un demnitar român ar fi exclamat această expresie oareșicum filosofică în franceză și complet nefilosofică în română.
Apoi a fost profa de mate. O profesoară bună, care ne era și dirigintă și care m-a luat odată deoparte să-mi spună să-i comunic dacă cei doi băieți repetenți, ajunși la noi în clasă într-a VII-a, fac probleme. Nu i-am comunicat niciodată nimic. Asta nu l-a oprit însă pe unul dintre ei, care era și cam bully și cu care mai aveam contre, să mă acuze în fața tuturor colegilor că-l „pârăsc” profesorilor. La ora de dirigenție m-am ridicat în picioare și, printre lacrimi de nervi, am expus și în fața dirigii minciuna cea nedreaptă. Ulterior, am apreciat-o că m-a lăsat s-o fac și s-a discutat despre asta, deși se dusese de suflet tot subiectul cu care venise ea pregătită.
Și profa de chimie… o bezmetică! La o oră o cheamă în fața clasei pe olimpica națională la chimie, o pune să facă nu știu ce experiment și, deodată, începe să iasă din eprubetă un fum negru, dens și mult. Olimpica a rămas înghețată, noi la fel, iar profa… a fugit pur și simplu din clasă. După câteva secunde, când fumul s-a mai rarefiat, bagă profa capul pe ușă și întreabă inocent: „Sunteți bine?”.
Și să nu uit de profesoara de engleză, cu ea am făcut primele meditații din viața mea. Îmi plăcea atât de mult engleza, încât nu-mi era suficient ce făceam la clasă.
La liceu, am avut diriginte tot un profesor de matematică, soțul profei de istorie din generală. Un nazi al punctualității, care și acum le mai dă frisoane pe creier unora care nu și-au putut rezolva atunci problema asta. Nu dădea elevul/eleva afară, ca alții (pe vremea aia așa se mai practica), dar ținea o întreagă teorie, adaptată însă și în funcție de simpatia pe care o simțea sau nu față de „subiect”. Când avea de-a face cu vreun antipatic, era un calvar să asiști la muștruluială.
Cu întârziatul eu n-am avut probleme, dar am avut o mare problemă într-a XII-a, când a zis în fața clasei ceva nasoale de vară-mea. Îi fusese și ea elevă, dăduse BAC-ul în vara ce trecuse și luase o notă mult mai mare decât ar fi estimat sau crezut el că merită. L-am pârât la mătușă-mea, care a sunat la el acasă, să-i ceară socoteală. A ieșit oleacă de tămbălău la telefon iar eu m-am dus a doua zi la liceu pregătită de ce-i mai rău. Doar că omul a început ora cu un discurs destul de subtil pe subiect și atât de insuportabil încât n-am rezistat și, printre lacrimi de nervi (iarăși, damn!) l-am rugat să înceteze să mai vorbească în vreun fel, orice fel, de cei din familia mea. Nu mai țin minte reacția lui pe moment, dar știu sigur că ulterior n-am simțit consecințe negative, în tot anul ce-a urmat, ultimul de liceu.
Tot în liceu, profa de franceză are un loc aparte. A reușit să mă facă să învăț o limbă care nu-mi plăcea deloc. N-am prea exersat-o ulterior, așa că nu pot duce o conversație, nici măcar una simplă. Dar și acum pot recita, din memorie, „Ai noștri tineri” a lui Eminescu, tradusă în franceză.
Profa de română era o femeie pe care o consideram foarte deșteaptă, dar și amuzantă; tobă de literatură, avea ironie, sarcasm, discurs, era o plăcere să o asculți la ore. Datorită ei nu am învățat comentarii pe de rost pentru Bac (erau cărți “de comentarii” care se cumpărau în draci, jeez!) și am reușit să iau 10 la oral și aproape de 10 la scris. O performanță greu de înțeles la cineva care, la clasă, nu prea se implica și se învârtea cam în jurul mediei 8.
Proful de fizică s-a remarcat prin plictiseala profundă pe care mi-o provoca. Știa fizică, dar o explica într-un mod atât de tern încât era un efort teribil să-l urmăresc o oră întreagă.
Proful de geografie, un bătrânel de treabă, a fost extrem de gentil cu mine când m-a prins copiind. Da, mi-am furat și eu de câteva ori căciula în viața școlărească, dar o singură dată am fost prinsă. Mi-a luat calm caietul de pe care copiam, mi-a spus ceva de genul că nu se cade ca o domnișoară de clasa a X-a să facă așa ceva și s-a întors la catedră. Mi-au luat foc obrajii de rușine, mai bine îmi dădea 1.
Profa de sport era fiartă pe volei. Eu nu eram prea fiartă pe sport în general, dar kind of îmi plăcea baschetul. Am apreciat că nu a ținut cu dinții de pasiunea ei și ne mai ducea și pe terenul de baschet.
Și, în final, proful de meditații la matematică, pentru facultate. Recunoscut ca fiind cel mai bun din oraș, antrena pe ăi mai olimpici dintre olimpici, iar la el intrai la meditații nu doar cu bani, ci și cu un test. Am trecut testul și a format o grupă de trei fete și trei băieți. Fetele eram conștiincioase, băieții nu prea, iar proful avea o plăcere sadică să-i zgândăre cu tot felul de ironii și dându-ne pe noi drept exemplu. Peste ani, unul dintre acei băieți, ajuns IT-ist, chiar ne-a mulțumit la o întâlnire din aia post ‘jde ani de la absolvirea liceului, pentru „motivare”.
Mno, cam aceștia ar fi profesorii care nu mi-au zguduit lumea, dar mi-au influențat modul în care m-am raportat la ea de-a lungul timpului, sau poate chiar modul în care mă mai raportez și acum.
O vreme am fost cumva tristă că n-am avut un profesor din acela „mentor”, care să-mi fi marcat în mod extraordinar viața și alegerile, în bine, desigur. Ulterior mi-am dat seama că e ok și așa: să ai parte de mai mulți, mai diverși, cu impact, dar fără urme prea profunde. Dacă ați văzut sau veți vedea Whiplash o să înțelegeți la ce mă refer. Voi? Ceva amintiri cu profi și profe?
Edel note: acesta este OMUL care mi-a zguduit și lumea, cel care mi-a făcut din istorie, religie, George Vioreanu, plecat neașteptat și mult prea devreme.
Descoperă mai multe la Lista lui Edelweiss
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Fiartă? Tristă? E guest post sau autocorrectul a căpătat autonomie tastatorială? 😁
Eu am fost înconjurat de profesori toată viața, din școala primară până în liceu toți știau cine sunt eu și frații mei mai mari și nu puteam mișca mai nimic în frontul clasei.
Am cam preferat să șterg cu buretele tabla vieții școlare și să îmi încarc memoria cu alte aspecte marcante, dar amintirile sunt acolo, într-un colț cerebral. Pun Whiplash pe o listă de-a lui Edel.
Gata, rezolvat și cu menționarea autorului. A autoarei, adică.
Singura profesoară din jur a fost o verișoară mai îndepărtată de-ale tatei, învățătoare. Țin minte ca abia o așteptam să vină în vizită la noi, pentru ca avea niște povești delicioase cu și despre elevii ei. Inclusiv năzbâtii. Fratele meu a avut-o învățătoare un an, când am schimbat orașele, eu intram într-a II-a, el intr-a IV-a. Norocosul!
Eu am/am avut 5 profesori în familie. Da, multe perle mi-au auzit și citit ochii, dar acum mai multe nestemate șlefuite bine de tot vin din cancelarie, iar dinspre clase vin tupeul și obrăznicia …
@Anduța, doar o mica precizare
Conform DOOM3 sunt corecte ambele forme.
Deci poți să scrii liniștită ,,o verișoară mai îndepărtată de-a tatei.”
*
!mele (de-ale ~) etc. prep. + pr. f. pl./de-a mea etc. prep. + pr. f. sg. (o prietenă de-ale mele/de-a mea)
sursa: DOOM 3 (2021)
!mei (de-ai ~) etc. prep. + pr. m. pl./de-al meu etc. prep. + pr. m. sg. (un prieten de-ai mei/de-al meu)
sursa: DOOM 3 (2021)
https://dexonline.ro/definitie-doom3/mele
Cum autorul articolului se învăluie în mantia anonimatului, am rămas un pic surprins de adresarea la genul feminin. O dată e eroare, a doua oară face mișto Edel, a treia oară poate încearcă să ne spună că a luat legătura cu latura sensibilă a fiinţei…
Da’ folosind briciu’ lui Occam, o suspectez pe Anduţa de uz de peniţă în formă continuată.
:))))) eu m-am uitat sǎ fie tot textul, all good! SEO-ul Edel, e verde? 😁 La listǎ in special.
Tu ai impresia că ștu ce este ăla, SEO? Este un fel de CEO? Dacă a venit la pachet cu blogu, este, dacă nu, nu este.
Am trăit patru ani de internat, deci profesorii care intrau la clasă erau, deși nu fizic, prezenți în mijlocul nostru și după orele de curs. Ii amintim pe toți de fiecare dată când ne întâlnim, până și pe laboranta de la chimie, care era soția pedagogului și care era ambasadoarea noastră în relație cu acesta. Tocmai am aflat recent despre decesul ei,RIP!
Dintre toți profesorii de la liceu nu e niciunul care să nu aibe povestea lui. Interesant este că după aproape 40 de ani de la absolvire încă ne aducem aminte chestii noi despre ei, purta-și-ar liniștiți bătrânețile, care mai trăiesc!
PS :dirigu’, Un hâtru, când ne-am luat la revedere și un coleg i-a spus „ne vedem peste cinci ani!” i-a replicat „ești optimist, tinere!”
Liceul meu avea și internat (sincer, nu știu dacă mei era funcțional, dar clădirea exista), tatăl meu îl frecventase, la vremea lui.
Îmi mai povestea și țin minte ca mi-as fi dorit ca măcar o lunä sa fi avut și eu așa experiență de viață.
Eu îmi amintesc toți profesorii deși i-am păstrat ca exemplu pe unii de “așa da” pe alții de “ așa nu”.
La grădiniță avem două educatoare, una tânără, doamna Lotu și una ma în vârstă (după mintea mea de atunci), doamna Dida. Amândouă mi-au plăcut. Dar doamna Lotu avea o fetiță pe nume Andra care era colegă de grupă cu mine. Și atunci și acum cred că era un copil îngrozitor.
Învățătoare am avut-o pe doamna Monigu, o persoană care putea trece neobservată, dar care ne-a iubit și cu severitate amestecată cu blândețe a scos din noi niște elevi de gimnaziu despre care toată lumea vorbea cu admirație. La finalul clasei a patra am organizat o serbare și fără ca ea să știe, am pregătit un moment special pentru ea. Am plâns toți și am mers mai departe cu regretul că ne despărțim. Am fost ultima clasă din acea școală care s-a închis și ultima generație de elevi a învățătoarei.
În școala generală eram renumita clasă de Caragiale. Dirigintă a fost doamna Bucur, profesoară de matematică. Era o persoană cu o eleganță care m-a făcut să îmi doresc să n-o dezamăgesc. Explica clar și avea răbdare să înțeleagă și cei mai dificili colegi. Nu ridica niciodată tonul, dar era strictă, corectă și aștepta de la noi același lucru. Ne-a oferit ore suplimentare gratuite la școală pentru cei care simțeau că au nevoie de mai mult. Eu am participat doar de dragul ei.
La română era doamna Scripcaru. Fără să fie frumoasă sau elegantă avea o prestanță care venea din modul în care preda. Totul avea logică și nu ne impunea nimic. Dacă era intransigentă cu greșelile gramaticale, la povestit ne încuraja să ne exprimăm cât mai liber și neîngrădit. Mi-a părut rău că n-am fost mai talentată la scris, dar la gramatică nu greșeam nimic.
Îmi amintesc profa de muzică care organizase un cor la care m-am înscris și cu care am câștigat concursul “Cântarea României “ faza națională. Proful de geografie care era un om grosolan, plin de el, lipsit de spirit de observație. Orele erau discursuri ale lui pe care noi trebuia să le aplaudăm. Voia doar bucăți de cretă noi pe care cu greu reușeam să le obținem. Ne bătea cu arătătorul de tablă și ne inspira frică. Profesoarele de franceză și engleză păreau din alte lumi. Ne-au învățat prin cântece și poezii și ne dezvăluiau lumi necunoscute pe care îmi doream să le văd în realitate. Pe profa de fizică am iubit-o. Mi-am dorit să fie profesoara mea și m-am bucurat când am aflat că ne va preda. Mi-a plăcut fizica de la început și sunt sigură că a fost meritul ei. La sport eram bună și profesorul mă încuraja să fiu și mai bună. El m-a ajutat să mă înscriu la atletism, la stadion, unde se intra greu. În afara orelor noi făceam tot felul de activități și am fost mândria școlii. Eram uniți și lucram în echipă, iar rezultatele ne stimulau să facem și mai mult.
La liceu mi-a lipsit sentimentul că suntem o echipă, nu eram încurajați să facem mai mult deși m-am înscris la toate activitățile suplimentare și am participat la toate concursurile posibile. Cu excepția profesorului de fizică care a continuat să-mi insufle plăcere pentru materia asta, restul profesorilor au trecut neremarcați sau mi-i amintesc în mod negativ.
Nu am azi flow, deh, astenie de vara, ca v-as scrie despre proful obsesiv-compulsiv de matematica din generala care ne verifica unghiile si ținuta inainte de ora, apoi ne punea sa cantam imnul si sa dam raportul. Circ. Spartanul intelectual care ura si o virgula pusa in plus la rezolvarea unei probleme.
*
Daca ar fi sa fac un top al celor mai bune filme pe care le-am vazut vreodata nu stiu cum ar arata clasamentul final dar stiu sigur sigur ca Whiplash ar fi acolo.
Imi aduc aminte de diriginta mea din liceu, DOAMNA Gândea Ileana. A fost definiția cuvântului Lady. Era atât de distinsă si elegantă…si acum imi doresc sa îmbătrânesc ca ea. Era in vârsta, credea mai avea doar câțiva ani pana la pensie, dar s-a luptat ca toti sa terminam liceul cu bine si sa luam BAC-ul. In extrema, era profu de istorie, Bujor Carol, o scârbă de om si la propriu si la figurat, care la sfârșitul ultimului trimestru dintr-a 12-a avea 99% dintre elevi in „in stare de corijenta” . Asa ne-a ținut pana in ULTIMA ZI de școală, kkm-as pe mormântul lui de șpăgar împuțit, cu labele lui care puțeau a tutun de la o poștă 🤬
Ai început comentariul ca o doamnă și l-ai terminat ca o mahalagioaică, dar, din păcate, cam aceleași cuvinte le-aș avea și eu pentru unii profesori. 😂
Nu îmi aduc aminte de nici un cadru didactic în special și dacă mi-au rămas în cap au făcut-o cei pe care meritau să îi uit.
Unul singur, care a decedat între timp, mi-a zis că mă bagă în licență ca să ajung inginer, dar mi-a zis să nu mă prindă niciodată într-un santier că nu au nevoie de pramatii ca mine. Când am ajuns la poarta șantierului m-am gândit de două ori dacă să intru sau nu.
Cert este că pentru mine atunci când a spus șantier în capul meu era un șantier de constructii civile, blocuri sau hale industriale, nicidecum rafinarii, fabrici, uzine etc.