Colaju’ lui Sorin no.14

Îi mulțumesc lui Sorin pentru muncă și muzică! Face asta din pasiune și merită toate aplauzele. Este o selecție bună pe care aș fi urcat-o aici, fără ezitare, la sfârșitul săptămânii dar a fost o secetă de muzică, aici, pe blog, că am zis că este timpul pentru o perfuzie. Mulumesc man!

Indiferent cât growl și riff bag în urechi, partea aia de Depeche Mode din mine nu pleacă nicăieri, așa că era exclus să nu deschid ediția de azi cu cover-ul ăsta, chiar dacă e mai vechi și fără clip. O piesă anti-război semnată de Buffy Sainte-Marie, pe care britanicii o scot de la naftalină și o trec prin filtrul actual, cu aer de Memento Mori(2023), cu sintetizatoare pe low și mult feeling. Nu mă supăr dacă îmi spuneți care versiune vă place, eu rămân cu asta, sună mai cinstit în prezent.

Nemții de la In Strict Confidence pun mâna pe Blasphemous Rumours, una dintre piesele mari ale britanicilor, și o împing serios spre industrial/EBM. Varianta lor e mai rece, mai aspră. Îmi place, dar cheia rămâne tot la englezi.

Synthwave cu apetit pentru rock și metal. Dance With The Dead dau cu neon peste riff-uri și vin cu material nou. Nu reinventează nimic, dar rup instant orice chef de skip.

Dawn of Ashes propun un sound care ar trebui să lovească serios în zona metalheads. Un hibrid reușit, în care vocea harsh, care amintește vag de black, și electro-industrialul își dau mâna. În spatele haosului stă Kristof Bathory, fondatorul trupei, responsabil pentru voce, concept vizual și compoziție. Dacă intrați în filmul lor, albumul Anatomy of Suffering(2026), e pe piață.

Cu aggrotech-ul lui Dawn of Ashes v-am aburit puțin cu industrialul blackish, e timpul să mă revanșez cu elvețienii de la Samael. În cazul lor blendul e pe bune. Sunt de ani buni în joc și nu doar că nu gâfâie, dar par mai ancorați în prezent decât mulți colegi de breaslă, care livrează doar pentru nostalgici și dau impresia că au rămas blocați în rolul de pirotehniști de stadion. Recomandat amatorilor de industrial bine sudat, rece și negru ca gândurile de la pompa din benzinărie.

Exagerez un pic cu cover-urile. Îi tot repet amicului Edel că sunt mulți metalheads care poartă latent un pophead, gata să iasă la suprafață când îi lovește piesa potrivită. Azi am un alt exemplu. Morten Veland, de la Sirenia, pune mâna pe un clasic A-ha și își face de cap. Nu era nevoie. Dar nici n-a stricat nimic. Ceea ce, sincer, e deja foarte bine.

Nu cred că vor fi multe plângeri aici. Italienii de la Walk in Darkness revin cu clip nou, pentru o piesă de pe ultimul album, Gods Don’t Take Calls(2025). E gothic/symphonic metal cinematic, cu multă atmosferă, refren melodic, fără colțuri dure. Nu te răstoarnă, dar nici nu te lasă rece. Nicoletta Rosellini face ce știe, ridică bine de tot întreg pachetul.

Pe italienii de la 5RAND nu prea ai cum să-i prinzi că ar cânta prost. Probabil v-ați dat și voi seama, Edel a pus pe aici cam tot ce au scos în ultimul timp.

Închid partea de metal modern cu lituanienii de la Black Spike. Nu le-am explorat încă discografia, dar după 3 clipuri sunt all in. Sound-ul e modern, instrumentația e lucrată, iar vocea e pe bune. Recent au semnat cu un label mare pentru un album, semn că fac bine ce fac. Rămân pe recepție să văd ce iese.

Pentru cei care sunt în sevraj după Arch Enemy, versiunea Alissa, nemții de la Mission in Black s-ar putea să fie antidotul. Nu vindecă, dar ajută. Growl-ul lui Steffi Stuber agață imediat, iar instrumentalul te ține în poveste.

Ce-mi place la valul ăsta de trupe tinere e tupeul. Nu au treabă cu gardurile dintre genuri și nici nu încearcă să mulțumească pe toată lumea. Li se rupe că sună prea metal pentru amatorii de hardcore sau prea hardcore pentru metalheads. Employed to Serve sunt în prima linie. Au lăsat în urmă haosul matematic pentru un sound mai direct, mai eficient, în genul Malevolence sau Guilt Trip. Metalcore thrashy cu riff-uri din Bay Area și ADN de HxC.

De texanii de la Life Cycles v-am mai povestit. Hardcore, thrash, metalcore, toate la un loc, fără menajamente. Ciudat e că, după 10 ani, încă nu au un full-length, dar recuperează cu EP-uri solide. No One Escapes Death(2026) lovește exact unde și cât trebuie, iar faptul că îi găsești pe Josh Middleton( Sylosis) și Matt Heafy( Trivium) pe acolo spune destul de clar că nu sunt de ignorat.

În timp ce legendele thrash-ului par să livreze piese la normă, ca să justifice turnee, australienii de la In Malice’s Wake vin cu o foame de riff-uri care mă face să-mi amintesc de ce am intrat în metal. E un thrash făcut cu pasiune, executat cu o ostilitate pe care veteranii au pierdut-o. Aici nu există rutină, doar thrash direct, rapid, fără praf de muzeu.

Că tot sunt la categoria true thrash done right, nemții de la Zerre sunt fix pe felia asta. Tocmai au scos Rotting on a Golden Throne(2026), un material fără bâlbe, numai bun pentru cei care încă preferă thrash-ul vintage îndoit cu heavy. Fără surprize aici, dai play, știi în ce te bagi.

Încă un exemplu clar că thrash-ul, când e în mâini bune, iese excelent. KASCK sunt trei tipi din Pune, India, cu Wacken-ul bifat, care au nimerit nota aia de furie pe care o întâlnești constant pe la sud-americani. Chug obsesiv, viteză suficientă și voce cu venin, totul ținut bine în frâu, cu o tehnică excelentă.

Pe Acidez nu aveați cum să-i ratați dacă frecventați zona aia punk. Sunt deja clasici în underground și n-au umblat la rețetă de aproape 20 de ani. Nici nu au de ce. Hardcore street punk cu dinți de thrash și d-beat. O piesă directă și pe viteză pentru cetățenii care nu caută ușa, ci intră direct prin perete. Până apare noul EP, puteți trece, fără pauză, la The Casualties, care au fost mai harnici și au dat deja drumul la LP.

Pentru clipul ăsta vă trebuie direct acordul părinților sau al medicului curant, depinde de CNP. Taylor Momsen merge pe brut, fără cenzură. Dacă reușiți să vă dezlipiți ochii de pe ecrane, rețineți că noul album, Dear God, vine în iunie. Din  motive de copyright clipul îl găsiți aici.

Selecția lui Sorin o găsiți și pe ea: AICI