Grădina binecuvântată a măicuței domnului

De aproape o lună de zile am reînceput antrenamentele în parc. Dap, tot la ore din alea când soarele se împinge să ajungă și el pe cer. Nimic spectaculos: sprint cu bicicleta până la locație, benzi de cauciuc de paișpe dimensiuni, urcat trepte, stretching… ceva lejer, de moș care lucrează fără grabă la speranța de viață. Împing și ceva schimbări prin bucătărie, deocamdată cu reduceri empirice a cantității de mâncare de pe farfurie, cântărită, cu indulgență gastronomică flexibilă, doar din ochi. Nimic gramat la sânge, că nu prea sunt genul care să mențină direcția aia, pe o perioadă lungă.

Mno, cum se spune în ardelenească, acum două zile terminasem ceea ce se poate numi, deocamdată, o încercare de antrenament, căci pauza lungă costă. Mă apucasem de strâns benzile de cauciuc când, pe lângă mine, a trecut un băiat de 15-16 ani. 

Cu mâinile în buzunare, s-a întors cu fața spre răsărit, fără să aibă nicio reacție la faptul că, atât de aproape de el, se afla un alt cetățean, cât un dulap cu patru uși, și a început: Do, re, mi, fa, sol, la, si, do.

Cu fața luminată de soarele care de-abia își ocupase locul sortit de legile fizicii în ceruri, a repetat întreg solfegiul de câteva ori, cu o voce plată, ca pe o mantră hindusă. Apoi, fără un cuvânt sau vreo altă reacție, a plecat brusc, tot cu mâinile în buzunare. Era foarte bine îmbrăcat și curat, departe de imaginea unui om care își târăște viața pe străzi.

Zguduit bine de tot, pentru că imaginea unui copil care ar fi trebuit, dacă Cetățeanul cu barbă ar fi băiat bun și real, să aibă o viață în față și o lume la picioare, în loc să fie prizonierul unei realități cât un solfegiu, nu este cel mai plăcut moment, m-am suit pe bicicletă și am luat-o spre casă.

În timp ce ieșeam din parc, l-am văzut nemișcat, la vreo trei-patru sute de metri de mine: era pironit pe carosabil, lângă un sens giratoriu improvizat, mitraliat de claxoanele mașinilor care îl ocoleau nepăsătoare ca pe o bucată spartă de bordură. Au trecut șase fucking mașini pe lângă el și nu a oprit, sau măcar să încetinească, nici măcar una!

Înainte să ajung acolo, cu venele de la gât umflate de nenorocitele alea de claxoane, băiatul, cu pași elastici și extrem de rapizi, a părăsit carosabilul fără să se asigure dacă vin mașini. S-a îndreptat direct către intrarea unui bloc din apropiere, în care a intrat imediat după ce a sunat la interfon.

Nu reușesc nici măcar astăzi să îmi scot din cap imaginea copilului aflat pe carosabil, nemișcat ca o statuie firavă. A rămas acolo, claxonat isteric și ocolit agresiv de niște oameni care nu ar avea nici cea mai mică tresărire să își expună verbal ce cantitate enormă de empatie și credință dețin sub hipoderm.

sursă foto