Colaju’ lui Sorin no.15

După ce mi-a trimis textul care îi însoțește selecția, Sorin, nemulțumit de ce trimisese, a revenit cu rugămintea să nu o public, că este anostă, naivă și cu la fel de multă sare ca mâncarea de spital.

Vă spun sincer că nu îi citisem textul, urma să o fac duminică dimineață, dar cel de-al doilea mail m-a intrigat suficient să demarez operațiunea lecturală sâmbătă seara. Am citit și am râs. Am râs nu de textul lui, ci de primele mele texte publicate la Vasilescu.

Eu nu știu cum omul ăla le-a dat drumul pe blog în halul în care le-am trimis! Mai ales că alea care conțineau Lista nu au beneficiat de rindeaua lui de publicist cu vechime. Le-a lăsat așa căzături cum le-am trimis. Ca să mă facă de râs probabil.

Credeți-mă că le-am recitit, cât timp nu mi-a explodat capul. Mi-e rușine cu ele? Fuck no! Sunt mândru că, fără să mă iau prea mult în serios, am progresat vizibil. Sau cel puțin așa mă cântăresc eu pe mine în momentul ăsta.

Așa că, dragul meu Sorin, în primul rând îți mulțumesc pentru efort și, în al doilea rând, încetează să îți mai faci griji despre calitatea scriiturii tale. Nu știu ca blogul ăsta să fi lăsat vreodată cuiva impresia că un text, ca să fie publicat aici, trebuie să treacă prin tot felul de furci cărtăresciene.

So, girlz und boyz, hai să ne relaxăm un pic și să nu uităm ce se vrea blogul ăsta, de fapt. Este blogul plătit de un nene care pornește de la premisa că sunt extrem de multe șanse ca să fie mai prost, mai puțin pregătit ca cei care citesc sau comentează pe aici.

Deschid decent, cu o trupă pe care încerc de ceva vreme să o bag pe gât amicilor. Cu ei n-am reușit, sunt imuni la genul ăsta de muzică care urlă tinerețe prin toți porii. Poate îmi iese pe aici. Gen? Habar n-am și nici nu mă interesează prea tare. Puștoaicele toarnă pop, rock și alte chestii în blender, după ureche, iar rezultatul este extrem de lipicios. După degustare, am rămas cu zâmbetul pe față. Și, dacă tot încerc să le fac push, normal ar fi să vă zic și albumul de unde am extras piesa, From Tokyo With Love(2026).

Mai trag un glonț, tot made in Japan. Zero emoții, lovesc sigur, indiferent de genul în care vă țineți de obicei urechile înfipte. Zic asta din experiență proprie. Cu post-rock-ul joc întotdeauna în deplasare. Am ascultat câte ceva, dar nu i-am dat niciodată prea multă atenție. Doar că, din când în când, dau peste o trupă ca asta, care mă obligă să-mi înghit propriile prejudecăți. Nu am devenit fan al genului după audiție, dar sigur m-a atins. Atât de mult că am ascultat întreg albumul după care vine piesa. Și câteva pe lângă, să fie.

Alți japonezi, ultimii, promit, care taie granițele dintre tradițional și street culture. Nu e o trupă în sensul clasic, ci un performance act format din trei artiști foarte bine cotați fiecare pe felia lui. Unul vine cu shamisen-ul, altul cu beatbox-ul, iar al treilea dansează. Și, deloc surprinzător, rezultatul este foarte, foarte tare.

După prima trecere prin piesa asta, am avut certitudinea (da, știu foarte bine cine are așa ceva) că ascult rezultatul unui prompt în care Children of Bodom, katanele și instrumentele muzicale tradiționale japoneze au fost cuvinte cheie. Trei minute și un search mai târziu, mi-am dat seama că alerg pe miriște cu tălpile goale. În spatele ei nu stă vreun algoritm, ci niște finlandezi care fac genul ăsta de combinații de ani buni. Le fac atât de bine încât combinația asta s-a ales cu o etichetă: samurai metal.

Dacă tot am ajuns la finlandezi, mai am un nume pentru voi. Scythe Of Sorrow vin cu o piesă care nu prea are chef de veselie, asta dacă mă raportez la versuri. Instrumental, în schimb, e bucurie. Și, după ce i-am ascultat, încep să înțeleg mai bine ce urme adânci au lăsat Children of Bodom prin muzica din țara aia.

Lucrez puțin și la vocabular. Despre chilienii ăștia nu am multe cuvinte de înșirat. Consider că, dacă vă spun că trupa a cântat în deschiderea celor de la In Flames, iar clipul a fost filmat chiar atunci, e suficient. So, melodeath în cea mai pură tradiție Gothenburg. Să nu uit, scuze cititorilor mai puțin ignoranți ca mine care cunoșteau deja semnificația cuvântului care dă titlul piesei. Atât s-a putut.

Bloodred Hourglass sunt deja pe raftul meu de ceva vreme. Modern metal, melodeath finlandez tăvălit prin metalcore și electronică, știam cam la ce să mă aștept. Numai că de data asta nu sunt singuri, au venit însoțiți de doamna Erja Lyytinen, chitaristă cunoscută în bluesul european, cu niște ani buni de carieră și premii în spate. Recunosc, până la featuringul ăsta, a fost complet absentă din câmpul meu vizual. Și nu doar că m-a lovit cu chitara, dar m-a făcut K.O. cu vocea, se lipește perfect pe instrumental fără să pară deloc forțată. Greu de crezut că asta e prima dată când apare ca lead vocal într-o piesă de metal.

Pe Kristin Starkey o știți, Temperance și Twilight Force au fost prezentate pe blog. Impresia mea este că, pe lângă talentul vocal, are și suficient sânge în instalație. Să faci cover după Protest the Hero e ca și cum te-ai oferi voluntar să jonglezi cu drujbe. Piesele lor sunt gimnastică vocală și instrumentală pură, iar Starkey nu doar că ține pasul, dar vine și cu propria personalitate. Respect pentru curaj, pălăria jos pentru execuție. Neapărat de ascultat originalul.

Am plâns un pic când Svalbard a anunțat că au ajuns la capăt de linie. Era una dintre trupele bune, iar Serena Cherry, roșcata cu chitară de la microfon, cânta de toți banii. M-am bucurat enorm când mi-a ieșit în cale Noctule, proiectul ei de black metal și melodeath inspirat de jocuri. Nu e Svalbard, evident, dar ceva din fosta trupă se mai aude pe aici și asta a fost suficient ca să-mi atragă atenția.

Cu Håvard Ellefsen și Mortiis m-am intersectat recent. Mi-a plăcut piesa și i-am luat puțin la puricat munca. Prima impresie, omul pare genul meu de muzician. A început ca membru într-o trupă de black metal, a virat pe dungeon synth, darkwave și industrial rock și a ajuns în prezent să sune ca Soft Cell meets Type O Negative. Bună și povestea din spatele piesei, sper să nu fie doar marketing. Omul a greșit ceva acasă, a început să-și ceară scuze soției printr-un mesaj foarte lung, iar mesajul a ajuns piesă.

Fac loc și pentru ceva metal cu saxofon, am văzut că Maladie a avut trecere. Niște americani care își descriu piesa drept „saxophonic deathcore for the undead” și, sincer, orice aș adăuga eu ar strica. Pot doar să confirm câteva lucruri. Da, e saxofon. Da, e deathcore, dar în cantități homeopate. Da, e de ascultat fără emoții. Voi faceți ce vreți.

Dacă aveți nevoie de un dealer de încredere în ale metalcore-ului de calitate, Miss May I sunt o adresă sigură. Trupa și-a păstrat identitatea și standardul de manufactură de-a lungul anilor, în timp ce alții din generația lor au renunțat, s-au înmuiat sau s-au transformat în circ. Nimic sofisticat, nimic de pus în ramă. Doar riff-uri stil Suedia, strofă urlată, refren curat și un breakdown mare la final care închide frumos totul. Pentru mine e suficient.

Una bucată piesă rap-punk de pe California servită de niște tipi care se încăpățânează să facă în continuare muzică fix așa cum o făceau și acum trei decenii. Stilul lor, alintat chiar de ei „G-Punk”, e locul unde hip-hop-ul se întâlnește cu punk/hardcore punk-ul, nu-metal-ul, reggae-ul, dub-ul și funk-ul. În cazul lor, încăpățânarea de a nu schimba rețeta e cea mai bună chestie a lor.

Punk britanic adus la zi. De ascultat la volum iresponsabil dacă e să urmați exemplul meu. Grime, hip-hop, street-punk și miștouri aruncate cu lopata. Omul de la microfon turuie fără să respire, sare de la una la alta și aruncă un potop de referințe. Eu am rămas cu ceva semne de întrebare, de substantivele proprii din text zic, dar cu piesa pe repeat.

Nicio surpriză aici, horror punk old-school construit fix după manualul Misfits și AFI. Refren pop-punk catchy, versuri cu umbre pe perete și atmosferă de film B. Sunet curat, antrenant și foarte bine lucrat.

Ce fac englezii aici s-a mai făcut de ‘nșpe mii de ori înainte. E un amestec cinstit de punk britanic și heavy rock primar, lipsit de orice fiță tehnică și fără pic de producție modernă care să mai ascundă pe ici, pe colo câte o imperfecțiune. Tocmai de asta e greu de făcut bine, totul e la vedere și fiecare element trebuie să-și facă treaba. Eu zic că le-a ieșit.

The Casualties fără Jorge Herrera sunt un pic ca ziua fără pâine. Te saturi, dar nu-i tot aia. Nu zic că noua formulă e proastă. Doar că, după atâția ani cu vocea lui în urechi, e greu să nu cauți fantoma omului prin fiecare refren.

Dacă ați ascultat o piesă Hatebreed din 2002 încoace, le-ați ascultat practic pe toate. Exagerez, pregnant. Dar nu știu cu cât.

Don’t shoot the messenger! Eu doar i-am scos din vitrina Century Media și i-am pus aici. La câtă gălăgie e în jur, ajută sigur.

Inevitabil, ajung și în zona thrash metal. Aici mi-a fost un pic mai greu să decid ce pun, am avut material la greu. În final, am lăsat deoparte trupele consacrate și m-am oprit la trupe mai puțin cunoscute, dar la fel de bune. Prima alegere vine din Australia. Nu sunt chiar niște neica nimeni, înțeleg că au ceva pedigree, cu membri care și-au făcut ucenicia în curtea școlii din Bay Area și prin alte trupe de care am mai auzit. Din ce știam eu despre thrash-ul australian, mă așteptam la mai multă viteză și ceva mai contondent. N-a fost să fie. Meshiaak propun un heavy cu aluzii la thrash, preocupat să sune tehnic, cu accent pe melodie, fără să rupă la capitolul viteză. Nu mă plâng.

Pe vechi, oldschool. Asta am notat după prima ascultare. După a doua am adăugat și australienii ăștia chiar știu ce fac. Thrash fără frână, cu o temă cât se poate de contemporană.

Soldiers of Rage sunt portughezi. S-au relocat în Anglia. Sylosis sunt tot acolo. După ce îi ascultați, restul poveștii se scrie singură.

 

Underground. True metal. Atât.

Am păstrat pentru final o piesă care, în mod normal, n-ar trebui să fie aici. Thrasheri spanioli, gabber francez și suficientă nebunie cât să-i încurce pe cei care țin genurile în borcane separate. Crisix au făcut o pauză de aproape doi ani și s-au întors cu… asta. Se putea rata ușor. Nu s-a ratat.

Aici găsiți selecția lui Sorin, adunată și gata de play:  Colaju’ lui Sorin no.15