Practic m-a provocat seniorul John, să zic ceva despre roller coasters. :))
Păi prima și ultima dată m-am dat într-un roller coaster în prima copilărie, adică înainte de 14 ani, când încă mai mergeam în vacanțe la mare cu părinții. Eram la Mamaia, în satul cela cu instalații ca la bâlciul din Vaslui, un fel de Disneyland din Paris.
Și au vrut cele 2 verișoare să ne dăm în trenulețul roller coaster. Toate bune și frumoase, tâgâdâm tâgâdâm, pornim, ce frumos ne plimbăm noi, până când trenulețul începe să urce. Doar că ce urcă, deseori și coboară.
Măi, pe măsură ce urcam și ne apropiam de curba-cocoașă, simțeam tot mai adânc colții nefaști ai panicii instalându-se. Eu mă făceam tot mai mică în scaun, verișoarele ciripeau vesele “vine, vine!”. Cine, cine, moartea, aia vine.
Efectiv țin minte că mi-a trecut un gând răzleț prin cap să-mi desfac centura și să…și să ce, să nimic, stai aici și suportă și măcar ai grijă să nu leșini!
Oribilă senzație, nu mi-a mai trebuit în veci!
M-am enervat acum! Cum fac să mă dau, ciripind vesel, în cel mai scary roller coaster din lume?
Descoperă mai multe la Lista lui Edelweiss
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Ca adult, m-am „bucurat” de fix 4 roller coastere prin diverse parcuri de distracție europene. Am scăpat cu viață și fără leziuni emoțional-structurale, dar nu îmi mai doresc. Senzația de a fi într-o peșteră, într-o barcă pe șine, care urcă un deal abrupt cu spatele și căderea „în gol” cu stomacul până la buze, în stil tsunami, e priceless. Poza instantanee ar fi costat 25 de euro, dar mi se vedea un firicel de vomă în colțul gurii, care nu mă avantaja pentru posteritate, deci n-am luat-o. Cu altă ocazie, m-am lăsat convins să urc într-un dragon verde, care te întorcea și te răsucea cu capul în jos. Am avut grijă să nu mănânc înainte, dar tot mi-am mușcat obrazul interior al sufletului meu de copil. De parcă asta n-a fost destul, apoi am zis să mă relaxez în ceva mai de copii: un vagon pe șină mediană, care m-a izbit în toate părțile, de-am crezut că mă coboară cu minerva la gât în scaun cu rotile. A 4-a și ultima oară a fost prin Legoland, într-un roller coaster de copii mici cu curbe în ac de păr. Ferească Sf. Mucenic cu nucă, dacă ăla era de copii, eu ce-am căutat acolo? Făcea capul meu ca un cățel zglobiu pe bordul unui TIR. Nu mi-a mai trebuit apoi așa ceva, mai degrabă votez cu AUR, dacă vreau senzații tari. În Creta, la water shitty, am mai testat un tobogan marcat cu negru, dar numai pentru că nu se stătea la coadă. Și m-am blocat pe la mijloc, într-o curbă, pentru că nu mai curgea apa pe sub mine. M-am simțit imobilizat ca într-un covor rulat, m-am zvârcolit eu cât am putut, dar degeaba. M-a ajutat să pornesc din loc doar copilul de 5 ani care a venit cu picioarele din urmă și mi-a tras una în cap. Dacă ar fi fost un adult, acum s-ar fi împlinit 4 ani de la priveghi.
:))))))) Iartă-mă că râd, dar ai povestit foarte amuzant! Toboganele cu apă le evit și pe-alea, dar uneori mă mai păcălește soțul. Detest și senzația aia de scufundare bruscă în apă, nici nu știu prea bine încă să-mi blochez căile nazale, motiv pentru care fac destul de urât când ies la suprafață. Atunci tre’ să fie acolo, în apropierea splash-ului, să fiu sigură că nu-mi face vreo poză, video sau ceva. :))
@Peredhil Îmi închipui o față de Norman Bates cu barbă. Și nici băutura din pahar nu se varsă, indiferent de înclinație.
@Anduța, n-am o problemă cu scufundatul brusc în apă (chiar dacă am fost botezat împotriva voinței mele), iubesc săriturile în apă (bine, senzația de conștientizare când am înotat în stil careless whisper în Blue Hole din Malta (o groapă de 60 m adâncime care comunică cu marea), și de sub mine, prin ochelari, am văzut cum urcă scafandri cu lanterne, a fost și aia de neprețuit), grăsimea mă ridică și ea imediat la suprafață. Aici nu citește nevastă-mea, dar era să se înece (de ziua mea) în apă de 1 metru, după ce a ieșit pe spate din toboganul de copii de la Paradisul acvatic, și eu nu înțelegeam de ce se prostește și lovește în toate părțile, cu ochii închiși, în loc să se ridice în picioare. Era panicată de moarte…
😀 Da, Norman Bates, cu o tuşă de părintele Combinarie când vine la sărbători să-ți scoată spiritele rele din casă, iar tu întrebi dacă nu poate face acelaşi lucru cu spiritul care bodogăne prin bucătărie. Pe gratis.
🙂 I compel thee in the name of Holy Matrimoney!
K, eu am fost botezată acasă, în cădiță, cu blândețe, așa cum cred că mi-aș fi și dorit. :)) Eu era să mă înec pe la vreo 7-8-9 ani (nu mai țin minte exact, dar știu că eram cu părinții în vacanța anuală la mare), la Marea Neagră. Nu știam să înot, nici nu voiam să învăț, dar făceam glume cu „mă înec”, cu zbateri din mâini, în apă până la brâu. Cred c-a venit un val mai mărișor, care mi-a ridicat nivelul apei până sub ochi. Am reacționat greșit, am strigat după ajutor când apa încă îmi acoperea gura, îl vedeam pe tata în apropiere, se uita la mine dar nu mai venea, că deh, lupul și Petrișor. A venit într-un final, m-a luat în brațe și țin minte că l-am certat de numa’ numa’! Calm, mi-a zis ceva de genul „am crezut că din nou glumești”, pfff! La 10 ani m-a învățat un prieten de-al lui, un domn general, să înot, că tata nu știa (și încă nu știe) să înoate. Fără pic de glumă, deși era un domn general destul de glumeț în afara apei.
Mie îmi plac. Inclusiv când vecinii țipă ca păcătoşii nespovediți la ceas escatologic. Eu sunt ăla de stă tăcut, cu un uşor zâmbet pe buze. Bine, nici când am avut ocazia să cad în gol nu m-am manifestat, m-am dus silențios şi decis ca bolovanul. Iar când a fost să sar din avion prima dată, unii colegi se mai codeau, eu am sărit de parcă mă aştepta o brunetă frumoasă în şpagat la aterizare.
E drept că trebuie să am barba şi părul legate bine, că altfel mi se fâlfâie spectaculos şi la exterior, şi nu se face.
Zi că ai și un pahar de (insert here cocktail/whisky/cico whatever you drink) în mână când faci astea, ca să ne enervezi maxim!
Cel mai mult beau apă minerală. Ar fi amuzant, doar că lichidul se agită mai tare ca mine, deci maxim un pahar gol, sau o țigară (stinsă) în colțul buzei, la poza de final, de s-ar putea, pentru o imagine completă de nesuferit.
Saaaau o imagine chiar inspirațională. :))
Nu m-am dat în nici un roller coaster pana acum, dar în din alea cu apa… m-am dat de m-au gasit toate alea. Îmi place, și adrenalina de la parcurile de distracție nu o găsești nicăieri. Cel mai aproape de roller coastere, m-am dat în ciocane – senzație mișto rău de tot.
Ciocane, da. Şi caracatițā, sau cum îi zice dispozitivului cu multe brațe care adaugă mişcării principale altele, pe axe diferite, pentru fiecare scaun.
Adrenalina o mai găseşti. Paraşutism, cățārare, unii pilotează chestii, unii se însoară…
Dacă nu mă înșel, adrenalina intervine în situații de criză, care trebuie gestionate de oameni care nu se pierd/fug/se blochează, fie și doar referitor la ei înșiși. Așa că pot să înțeleg „senzația mișto rău de tot” de la ciocane și caracatiță, deși nu m-aș da în veci. Pot să înțeleg și adrenalina parașutismului, cățārarii, pilotajului. Dar, hmmm, însurătoarea ca situație de criză? :))))))))
Când eram mai mic, am vrut să mă înscriu la cursuri de parașutism, numai că părinții mei au avut altă idee și nu mi s-a permis să fac asta. Ca o persoană care are puțin rău de înălțime, pot să spun că asta era dovada supremă de a-mi învinge frica. Am vrut să mă duc și la karting, dar tot așa ai mei s-au gândit la buget pentru că trebuiau să plătească benzina kart-ului.
Am ajuns în Olanda și m-am dat cu un kart în 2 cilindri… pe o pistă special amenajată… nene e senzație să prinzi aproape 60 – 70 de km la oră cu chichineața aia. A fost una dintre cele mai mișto zile pe care le-am petrecut în viața mea în materie de distracție care implică și oleacă de adrenalină.
Cât despre căsătorie, între 20 și 40 de ani … acolo este „distracția” maximă care implică cuțite. Odată ce ai trecut de 40 de ani… vrei doar liniște și ce îți părea important ìnainte de 40 de ani, după vezi că de fapt nu mai are nici o relevanță.
Ce-i drept, înainte de însurătoare, s-ar putea să ajute să nu-ți fie frică de jongleriile cu cuțite/săbii/topoare/torțe etc :))
În Qatar, am ajuns la un parc de distracții, aproape de granița cu Arabia Saudită. Te duci cu o plută din aia gonflabilă, pe ceva care la început pare ca un râu din acela leneș. Nenicule la un momendat intri în niște vâltori care te învârt de îți dai și mațele afară din tine. Am fost singurul care s-a dat de 3 ori 🤭.
După ce am văzut emisiunile de la Discovery despre roller coaster-ele de pe continentul de peste ocean, mi-am dorit viză de State doar pentru asta.
Încă n-am ajuns și oricum, plec de la premisa că e posibil să mi se facă rău, dar tot aș încerca.
Unul din ăla pe structură de lemn, care scârțâie din toate încheieturile, mi se pare fascinant.
La scară mult mai mică, ultima dată m-am dat într-unul din Orășelul Copiilor, pe ploaie, ceea ce a făcut cursa mult mai rapidă și palpitantă. După cursa asta l-au și oprit din motive de siguranță.
Anouk, și mie-mi sună fascinant un roller coaster pe structură de lemn care scârțâie din toate încheieturile. Da’ să mă uit la el, nu să mă și dau în el! 😀
@Anduța
M-am dat în Germania într-unul de lemn, dar nu scârțâie și nici nu trosnește😂
@Old John, calitate nemțească bre!
Auci!
N-am crezut ca voi isca atâtea comentarii, pe mine la asta m-a trimis titlul tău de ieri.
Dar m-ai făcut să scormonesc în memorie prima mea exteriență montaigne rousse. Era prin Parcul tineretului unde mă aflam cu tata prin anii 80 pentru nu știu care motiv și l-am rugat să-mi ia bilet, care costa semnificativ chiar și la vremea aia. Senzația m-a cucerit și o încerc de fiecare dată, deși de fiecare dată vreau mai mult.
Avem aici la Oslo un parc numit Tusenfryd unde poți sa îți faci chiar abonament anual. Aș fi curios câte abonamente au vândut că eu nu văd logica.
Am mai fost și prin Danemarca, în Germania și la toate atracțiile mobile din bâlciuri.
Parcurile acvatice sunt și ele de neratat. Am fost și în Tenerife la unul chiar interesant.
Cel mai tare mă enervează statul la coadă. Abia pe la sfârșitul programului începi să te prinzi cam în ce ordine ar fi trebuit abordate atracțiile respective ca să aștepți mai puțin. Sau achiziția unui bilet rapid ar fi de luat în seamă.
Acum patru ani a împlinit fiică-mea 18 ani și a vrut cu parașuta. Ajunși la TNT brothers la Clinceni am sărit și eu și nevasta, care nu mai sărise de la 4000m.
Anul trecut l-am dus și pe fiu-meu care fiind minor a avut nevoie de declarație notarială din partea mea. Evident că l-am însoțit, nevasta nu a mai vrut din motive de portofel.
Dap, ne și cățăram în tinerețile noastre. Nu suntem chiar normali, preferăm asta decât statul cu telecomanda în mână. De fapt televizorul nu a mai pornit demult.
OldJohn, ai inspirat comentarii! 🙂
Nope. Nu. Deloc. Nu mă dau :))
Sunt genul care nu se urcă nici măcar în roată, mai ales pe aici prin România. Am făcut asta fără probleme la Viena fiind convins că oamenii ăia sunt verificați și că trebuie să respecte anumite lucruri însă aici nu mă urc în nimic, în absolut nimic 🙂
Bogdan, te înțeleg perfect la treaba cu verificatul. Și eu parcă am mai mare încredere în verificările altor țări. În alt registru, la o problemă medicală, m-am bazat mai mult pe spitalul de stat din Viena vs orice alt spital de la noi. Pe de altă parte, nu mi-a fost și nu mi-e frică de zbor cu avionul, inclusiv cu Tarom. Revenind la chestii de „distracție”, ultima dată m-am urcat într-o roată iarna trecută, la ceva târg de Crăciun prin Olanda. Eram cu o familie cu o fetiță de 5 ani, fiartă pe chestii din astea distractive și care a insistat să ne distrăm toți. Mno, m-am și distrat, recunosc. :))
Aia este, pe măsură ce se instalează anumiți ani peste mine încep să văd lucruri care la tinerețe nu erau în atenția mea. Uite, avem aici pe marginea drumului o bodeguță destul de simpatică și unde am priceput că nici micii nu sunt răi. Da, doar că anii și experiența îmi spun că un șofer beat/drogat și metrul de la stradă până la mesele la care stăm nu sunt o combinație care să dea rezultate pozitive.
Și tot așa. Mă uit, analizez România și încerc să mă feresc de ea. În rest nu am probleme pe afară dar desigur că nu, rollercoaster nu se pune :))
Eu am avut de copil o atenție (exagerată, uneori) pentru ce-mi poate face rău, inclusiv față de apropierea de mașini în mers, așa că iarăși te înțeleg perfect. Din păcate, și pe afară, prin așa zise „țări civilizate” observ probleme de care simt să mă feresc. În mod dubios, asta parcă mă ajută să mă apropii mai mult de România.
În orașul de 300 de locuitori în care viețuim și carese înscrie perfect la categoria „locul unde nu se intamă nimic” o tânără familie a fost spulberată de pe trotuar, fără șanse de supraviețuire, de un șofer cretin.