I-am pus această întrebare AI-ului și iată ce mi-a răspuns:
„Da. În mare măsură, curajul se poate învăța și antrena. Nu este doar o trăsătură cu care te naști. De fapt, psihologii fac diferența între a nu simți frică și a acționa în ciuda fricii. Curajul înseamnă aproape întotdeauna a doua variantă.
Există câteva mecanisme prin care oamenii devin mai curajoși:
- Expunerea treptată. Dacă faci în mod repetat lucruri care te sperie puțin (vorbit în public, o conversație dificilă, asumarea unei responsabilități), creierul învață că poate face față situației.
- Experiențele de succes. Fiecare moment în care depășești o provocare îți crește încrederea că o poți face din nou.
- Modelele din jur. Vedem pe cineva care acționează cu curaj și devenim mai predispuși să facem la fel. Curajul este și un comportament social.
- Claritatea valorilor. Oamenii sunt mai curajoși când au un motiv important.
- Reinterpretarea fricii. Mulți oameni curajoși spun că încă le este frică. Diferența este că nu mai interpretează frica drept un semn că trebuie să se oprească, ci ca un semnal că urmează ceva important.
Interesant este că studiile arată că actele de curaj au un efect de „bulgăre de zăpadă”: după ce faci un lucru dificil, ești mai dispus să îl faci și pe următorul.
Îmi place o definiție simplă: curajul nu este lipsa fricii, ci decizia că există ceva mai important decât frica.”
L-am întrebat asta pentru că îmi doresc să devin mai curajoasă la dans, specific la zeibekiko.
V-am mai povestit că fac cursuri de dans grecesc, ce nu v-am spus este că am evoluat destul de rapid de la clasa de începători la intermediari, apoi la avansați.
Ei, dacă pe partea de coregrafii de grup mă simt ca peștele în apă relativ oriunde, adică le învăț repede și le execut destul de corect în orice fel de context (mă rog, dacă nu mi se prind tocurile în cracii pantalonilor), ba pot și conduce (la dansurile tradiționale, de exemplu), pe partea de curaj în dansul cela solo zeibekiko am trecut (cu greu) de faza de blocaj (la care evitam să ies în față sau în centru, inclusiv la cursuri) la faza în care îmi fac o coregrafie de acasă, din care la momentul dansului foarte posibil să uit o parte, de emoție (?).
Ei, atunci simt că tre’ să fiu curajoasă și să improvizez, să asamblez diverse figuri și să trec hopul, fără să se observe disconfortul. Deși când îmi construiesc coregrafia îmi place ca figurile (așa le zicem) să se armonizeze cu tonalitățile muzicii și chiar și cu versurile, când improvizez țintesc doar să mă păstrez în ritm.
În fine, work in progress. Nu țintesc să ajung vreodată să dansez ca Elena Shakalli (dansatoarea mea preferată de zeibekiko) ci doar să fiu suficient de curajoasă să intru în cercul de zeibekiko când e Elena pe margine.
Voi, curajoși/curajoase, neînfricați/neînfricate la dans sau la altele?
Descoperă mai multe la Lista lui Edelweiss
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Te înțeleg, deși motivul e diferit. La ce călduri sunt, mi-e frică să și ies din casă, dar trebuie. Plaja e afară.
Curaj, merită pentru o zi la plajă! Apa cum e? Sper că sloi! :))
Nu intru în apă, că mi-e frică. 🙂
De pești/meduze/rechini? De valuri? De înec? Note to self, Anduța, oprește-te! 🙂
Nu, doar că e udă. Și sărată.
De sirene. Hai Anduța, era pe tavă asta…
Aveam ochelarii de scafandru aburiți, n-am văzut-o! 😛
Nu îmi place să dansez. Probabil e un skill ce ar fi trebuit dezvoltat exact pentru motivul ăsta, dar viața e scurtă.
Cât despre începutul articolului, când pui o întrebare AI, așteaptă-te cu un grad înalt de probabilitate să fii mințit, indus în eroare, dus cu zăhărelul, pentru că evoluția sa e reală și rapidă, dar în direcția greșită.
Eu nu am învățat niciodată să dansez, dar îmi place să mă bâțâi pe muzică. Aș fi vrut să am în mine mișcări din dansul irlandez al lui Flatley, dar statura mea de cimpoi scoțian nu se potrivește cu pocniturile rapide din picioare. Nicio problemă, acum mă mișc ca Jagger, pardon, ca un joagăr.
Adică fix cum ar face o bună parte dintre semenii noștri. Că doar AI tot de la oameni învață, nu?!
Exact asta e evoluția palpabilă. Se umanizează vizibil, de la maniera dialogului la conținut, doar că nu ăsta era rolul său. Nu declarativ, cel puțin.
Eeeei, nu-ți place. Nu vrei să-ți placă! :))
Ref AI, cam știu (mă rog, cred că știu câte ceva) la ce să mă aștept. Și da, mi-e cam frică de direcțiile greșite în care poate să o ia.
Nu ma simt comod sa dansez. Stiu si de ce, cel putin, cred asta. Cand eram adolescenta, invatam sa dansez cu o prietena. Urmaream clipuri, dansuri, unul din ele fiind facut de Akcent. Am exersat pana ne-a iesit. Pe vremea aia, primeam tot felul de ajutoare la scoala, donatii, nu am idee de unde proveneau. Ghiozdane, body-uri, tot felul. Si am avut un body mov fain amandoua, ne-am imbracat in el, ne-am luat pantaloni de trening si la ceva petrecere organizata de ai mei, am facut dansul exersat amandoua. Maica mea a zis, nu mai stiu exact formularea, dar in orice caz, ca i s-a parut jenant era mesajul transmis. Imbracamintea la fel, sau dansul, poate ambele, nu stiu. Acum stiu ca nu eu eram problema, ea era. Dar blocajul asta imi e greu sa il depasesc, desi au trecut vreo 20 si ceva de ani de atunci, si prin urmare, nu dansez. Sau daca o fac, nu ma simt in largul meu. Mi-ar placea sa fiu mai dezinvolta aici, sa pot dansa liber, cum fac altii. Asta e un curaj ce nu cred ca il voi dobandi.
Cred ca experientele ne formeaza si ne schimba in bine, ne fac sa fim curajosi, si cand nu avem de ales. Dar daca ai anumite temeri, nu cred ca dispar niciodata, doar inveti sa le gestionezi mai bine. Macar unele din ele 😀
Am observat că la clase, când ne mai amestecăm începători, intermediari, avansați, cu cât sunt mai începători oamenii, cu atât au tendința să stea cât mai în spate. Justifică prin faptul că cei care știu tre’ să stea în față. Dar logica grupului este că, dimpotrivă, cei care nu știu tre’ să stea cât mai aproape de instructori și de oglindă, să vadă cât mai bine pașii, mișcările și, de ce nu, pe ei înșiși. Inclusiv la spectacole se practică asta, pentru că există temeri de a fi cât mai în ochiul publicului. Dar temerile astea pot fi gestionate mai ușor prin expunere controlată, progresivă și, de ce nu, în grup(uri). Am văzut evoluții foarte frumoase. De exemplu, acum ceva timp, o doamnă, începătoare, a renunțat să mai participe la un spectacol (primul ei spectacol în grup) fix cu o seară înainte. A zis că de emoții, blocaj, efectiv nu mai putea. Ușor, ușor, a putut și acum participă, ba chiar și cu un zâmbet larg pe chip, absolut superb.
Legat de curaj, la mine limita e mai dificil de trasat între curaj, nepăsare, anularea punctuală a instinctului de conservare sau imixtiunea unor momente de conștientizare, undeva adânc, că nimic nu conteazā cu adevărat în schema extinsă a lucrurilor, și totul e un joc relativ simplu, cu sau fără vreun jucător omniscient implicat. Cu setāri ușor diferite în unele puncte ale personalității, probabil aș fi sărit de mult, nietzschean și grațios, în abisul cu care mai schimbam ocheade și glume seci pe teme axiologice și metafizice. Neavând însă dorința de a arde în căderi din astea spectaculoase, mă limitez la a-mi mai turna câte un degetar de cucută în cafea, ocazional. Las datul pe gât al cupelor filosofilor și celor cărora le pasă de pārerea posterității.