Azi propun să ne cunoaștem un picuț mai bine. Eu sunt Anduța, așa-s trecută și în buletin, spre surprinderea unora dintre cei care mă întâlnesc pentru prima dată. Că am tot fost întrebată “Da’ chiar așa te cheamă”? Mi-am întrebat și eu părinții acum mult timp cum de mi-au ales așa prenume și se pare că, fiind născută pe 2 decembrie, intenția era să mă cheme Andreea, că sf. Andrei e cu câteva zile înainte. Și mă mai cheamă și Nicoleta, că sf. Nicolae e la câteva zile după. Cum de-a ieșit Anduța în certificatul de naștere nu se știe, am concluzionat că o fi fost tata prea amețit (de fericire, cum altfel?).
De-a lungul timpului am avut, temporar, niște porecle, în diverse grupuri. De exemplu, când eram foarte mică și mă întorceam din mediul bunicilor de pe mamă, de la țară, înjuram ca un birjar, inclusiv folosind cuvântul “căcat”. Motiv pentru care copiii mai mari mă tot provocau să vorbesc urât și mă alintau cu porecla “căcăsoi”.
Când m-am mutat din Câmpina la Vaslui, pentru că vorbeam cu accent muntenesc, colegii de clasă m-au întâmpinat cu “bucurieștianca”. Tata mă mai apela prin gimnaziu cu “măi, smântână”, că-mi plăcea să-mi adaug frecvent smântână în mâncăruri. La facultate, cei și cele cărora li se părea că Anduța e prea diminutivat, îmi ziceau Andu. Cu una dintre aceste colege eram la ceva seminar de microsoft office, lucram amândouă pe același calculator, eu am greșit ceva și colega tot îmi zicea “andu, andu”. Mi-a luat un pic de timp să înțeleg că se referea la “Undo”.
Bunica soțului meu, grecoaică de vârstă înaintată, îmi tot zicea Αθήνα (Atena, cum ar veni). Argumenta că nu poate pronunța Anduța, grecilor nu le vine ușor să pronunțe “nd”-ul. Când soțul meu a încercat să o ajute cu pronunția, am sărit ca arsă: da’ lasă, dragă, femeia, să-mi zică cum poate! 😀 Bine, și când am vizitat Parthenon-ul am strâmbat superior din nas “pfff, ce caută toți oamenii ăștia străini la mine acasă???!!!!”
Dar altfel, eu peste tot mă recomand Anduța, inclusiv pe interneți, social media etc. Mai am prieteni sau cunoștințe care au mai multe profiluri pe social media, de exemplu, cu diverse nick-uri. Cineva chiar mi-a zis de curând că folosește profilul alternativ ca să poată să comenteze pe la diverși în moduri în care nu se simt confortabil să o facă cu profilul real. De exemplu, să-i critice. N-am simțit niciodată nevoia să fac asta până acum, nu că ar fi ceva în neregulă dacă simți.
Mno, cam atât despre poreclele și nick-ul meu. Că mor de curiozitate să aflu despre ale voastre!
Descoperă mai multe la Lista lui Edelweiss
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Nice try, but nope. Domnul Wurst sună a neamț serios, pe care chiar l-ai vota, chiar dacă n-are toate țiglele pe cele șase case din vis. Farkas sună prea maghiar, pentru cât de corect scriu, deci mai rămâne o variantă neaoșă, latină, pe care încerc să o protejez cu prețul postării mele. 🙂
Păi și Kronwurst de la ce vine, înseamnă crenvurști, nu? De ce nu ficăței, sau mititiei?
Vine de la cârnatul de Brașov care spune brașoave, prin analogie cu crenvurștiul. Că mai scapă și câte o lovitură la ficățeii unor oameni mititei, asta nu pot garanta.
N-am nicio porecla, o prescurtare, insa, am. E lung Alexandru, deci Alex. In afara de prietenii pe care ii am inca din copilarie, din scoala generala, si care ma striga in continuare pe numele de familie, nimeni nu imi spune altfel decat Alex. Sotia ma mai striga George uneori, dar si eu ii spun Mirela. Evident ca nu o cheama Mirela.
😀
La mine e prenumele real și inițiala numelui. Peste tot.
Un văr, pe la vreo 2-3 ani, îmi pronunța numele Colileia. Aşa îmi zice și în ziua de azi, si mamă-sa la fel. Tata mă striga Coculeana. In rest, pentru majoritatea familiei, mama inclusiv, sunt Cornelica. A, în liceu prietenii mă chemau Cora.
Eu sunt Ana. După ce toată perioada cât am fost în școală am auzit toate glumele mai bune sau mai puțin bune legate de numele meu, în liceu am hotărât să folosesc al doilea prenume, Iulia. A fost o încercare nereușită pentru că fiind obișnuită cu Ana, nu răspundeam niciodată la Iulia.
Odată cu apariția artistei și a piesei care a consacrat-o, Anouk mi s-a părut alegerea potrivită.
Cât am lucrat la șantierul Mega Image, aveam doi ingineri greci care îmi cântau ”Ah, Anoula” a lui Kalogiannis. Deși ei erau simpatici, alintul ”Anoula” nu a fost pentru mine.