Gânduri

Încă nu mi-am regăsit deloc dorința de a scrie din nou, cât de cât regulat, pe aici. Mă aflu într-o situație medicală cu tatăl meu care m-a împins, în primă fază, spre zona aia de întuneric în care am căzut atunci când s-a îmbolnăvit și apoi a murit mama. Din nefericire pentru bulangiii ăia de demoni, cu gheare deformate și colții rânjiți, care mă așteptau ca pe o prospătură cu timp subțire ajunsă din greșeală printre viețași, nu l-au mai primit pe Edel din 2019, cel care a dormit două săptămâni adunate timp de nouă luni. Nope! Cu toate că mi-a fost greu și încă îmi este, sunt altul; rulez pe alte șine, unele la capătul cărora văd lumina, nu neantul. Acum sunt oarecum împăcat cu situația și îmi recâștig zilnic, precum ucrainenii țara, bucăți de liniște.

Bloguri am citit răruț, în special pe Vali și pe mai tânărul său coleg de blogosferă, Arhi, că de, ei au fost primii care m-au înrolat în divizia de cititori de bloguri. L-aș citi avid pe amicul Krossfire dacă ar scrie mai des; dar pentru că știu că omul nostru este purtat de viață în direcții divergente blogului, nu îi fac prea mult scandal. Văd cât trage de hățuri când ne vedem la Maiden. Nu pot renunța să îl lecturez pe BogDan, cu toate că are articole care mă enervează până la atingerea unui prag superior al tensiunii arteriale. Are el ceva în condeiul ăla al lui care mă atrage, așa că îl iau pe omul meu așa cum este. În plus, este roacher bătrân care a trecut prin multă muzică, iar ăștia sunt din ce în ce mai rari.

Am renunțat să îmi consum atenția și timpul cu influensări grași, cu aere de jesuși media, care evită să facă turism în țara fraților turci pentru că regimul Erdogan, dar sug fără jenă pișcot chinezesc recomandând tot felul de ciordeli auto din țara lui Jinping, pentru că, se știe, drepturile omului în zona aia sunt la nivelele cele mai înalte de pe planetă. Dacă ar primi o baclava grasă și zemoasă din țara lui Baiazid, ar renunța la fasoanele morale în secunda doi și s-ar alinia să rupă țara aia în două, mai ceva ca prostituatele românce imediat după prăbușirea neanicului.

În rest, sunt extrem de bucuros că mi-am regăsit pofta de antrenamente. Nu mai suport sala, așa că mă mișc prin parcuri: trag de benzi de cauciuc, execut timid, că de, rugina lenei și vârsta, elemente cu greutatea corpului, chestii de box, din astea de practicant rebel al efortului fizic. Dacă sâmbătă și duminică le setasem ca zile de odihnă, duminică dimineață, mai puțin matinal ca în restul săptămânii, adică în jur de 5 și ceva, dorința de mișcare în aer liber m-a propulsat în parc. Totul este să o iau ușor pentru că, fiind construit ca un nene extrem, am tendința să sar etape; și dacă mușchii au rezistat cantității suplimentare de supliciu, încheieturile au cedat cu brio.

Dacă mă mai vreți scriind, just spuneți; o să mă mobilizez și pe felia asta. Ce am ascultat de vreo douăzeci de ori ieri și astăzi, ca să vă faceți idee de roacher defect: