O carte pe săptămână – Sonny Boy

Pe 17 octombrie s-a lansat la Nemira, autobiografia unuia dintre cei mai șmecheri actori care au populat peliculele filmelor făcute de Hollywood.

Nu vă spun filmografia omului că aveți și voi net, ar fi de căcat să fac un copy competent de pe wikipedia, ca par eu mega informat. Nu știu cum este cartea, că nu am dat comandă de ea, doar am dat de știrea lansării și pe la noi, și evident că m-am gândit și la voi.

Din fragmentele pe care le-am citit, stilul este unul simplu, direct, cald, fără pretenții academice, trimis spre suflet cu aceeași pasiune cu care și-a trăit viața și cariera cel care este Al Pacino. 

Fragmentul, l-am preluat din Libertatea, l-am văzut și prin alte părți, cu mențiunea că fiecare site care au rostogolit exact același text, a pretins că au făcut asta în premieră.

Eu nu pot să susțin asemenea chestie pentru că sunt un nimeni pulete și că am citit bucata aia din carte în Libertatea.

Un fragment din autobigrafia lui nenea Al:

”Trebuie să-mi fac plimbarea de după-amiază prin cartier. Cică e un bun exercițiu fizic, iar la vârsta mea e nevoie de mai multă mișcare. Așa că-mi pun ochelarii de soare și niște căști. Am pe mine un pardesiu mare, gros, iar obrajii îmi sunt acoperiți de păr alb. Merg pe străzi ca un urs polar și se face tot mai cald. Sunt o specie amenințată. Sunt pe cale de dispariție.

Mă plimb și mă gândesc ce aș putea să fac de acum încolo. Simt că lumea se închide în jurul meu; opțiunile sunt tot mai puține. Îmi doresc să fac o adaptare cinematografică a Regelui Lear. Am producător. Am regizor. Am scenarist și chiar și un scenariu pe care îl tot șlefuim de un an. Pentru rolul principal mă am pe mine. Ar trebui să fie suficient. Dar e o adaptare foarte ambițioasă și o să fie nevoie de o grămadă de bani.

Fiindcă sunt în Beverly Hills, după primii zece pași mă observă cineva. Sunt niște oameni pe trotuarul de vizavi și mă recunosc. Am șapcă pe cap, ochelari de soare, căști. Cum mă recunoașteți? Zău că meritați un premiu. Fiindcă, da, e chiar Al Pacino, dar mai e și altcineva.

Când gemenii mei aveau vreo opt ani, îi aduceam într-o zi acasă de la școală cu mașina, iar fiica mea, Livvy, m-a întrebat: — Tati, tu ești Al Pacino? — Păi, și-și. Sunt și Tati, sunt și Al Pacino. Nu vezi că am două capete? Și ale tale sunt amândouă, iubito. Sunt ale tale cu totul.

A râs și a început să-mi citească dintr-o poveste, iar eu, tot conducând și ascultând- o, mi-am spus: E foarte frumoasă povestea asta.

Așa că am întrebat-o:

— De unde ai cartea aia?

Mi-a răspuns Anton, fratele ei:

— Nu e dintr-o carte, ea a scris-o.

Atunci am aflat că fiica mea are talent la scris. De fapt, știusem dintotdeauna. Acum mă plimb pe străzi și mă gândesc că trebuie să iau taurul de coarne, să fac un film.

În mod normal, în momentul ăsta aș fi apelat la Marty Bregman. Era un bun mediator, șmecher, impresar. Dar nu-l mai am pe Marty.

Cum ziceau versurile alea: „Unul câte unul, prietenii de demult ne părăsesc“. O să fac singur proiectul ăsta de film. Simt focul acela în mine, fiindcă știu că am găsit, în sfârșit, ceva ce mi se potrivește. Și am senzația că am dat timpul înapoi cu câteva decenii.

Dacă ai un anumit gen de personalitate, lucrurile astea te mențin pe linia de plutire – proiectele născute din pasiune sunt cele care ne țin în viață.”

Eu zic că merită să îi fie deschise coperțile, în rest, voi decideți.