Am avut ceva treabă prin unul dintre satele din județ. Exact unul dintre alea care ar trebui. dacă nu să moară, măcar să ajungă în anii ’50 ai altor sate de pe meleaguri mai vestice.
După ce am rezolvat ce era posibil de rezolvat, mi-am amintit că primisem sarcină de la centru: să vin cu niște porumb pentru fiert acasă. M-am gândit că, pentru liniștea mea și pentru o jumătate de privire apreciativă, trebuie să fac tot ce este omenește realizabil să duc la capăt misiunea.
Așa că m-am pus pe întrebat toți nativii întâlniți despre posibilitatea de a cumpăra câțiva știuleți de porumb.
Băivagiamici, se pare că vorbeam într-o limbă toltecă! Altfel nu-mi explic falia, mai lată și mai adâncă decât Marele Rift African, care stătea crăcănată între întrebarea mea și răspunsurile lor total pe lângă.
— Bună ziua! Domnule, cunoașteți pe cineva de la care pot cumpăra niște știuleți pentru fiert?
— Pe unde ați venit?
— Din direcția aia!
— Și nu ați văzut lanurile alea de porumb?
— Ba da, normal că le-am văzut!
— Și de ce nu ați oprit să luați niște știuleți?
— Domnule, stai așa! Eu vreau să cumpăr, nu să fur!
— Dar nu furați, domnule… luați!
Bine dracului că nu am găsit vreun milițian să-l întreb, că cine știe ce alte speranțe pentru o țară mai bună mi-ar fi fost spulberate încă o dată. Am întrebat, nu o sută de români, ca alții, ci cinci. De fiecare dată când ajungeam la partea cu cumpăratul, ne pierdeam unii de alții.
Ultimul pe care l-am blocat complet cu faza cumpăratului de știuleți era consilier local la primărie. Ăsta a fost și cel mai vehement dintre toți cei chestionați. Mai avea puțin și-mi lansa o flegmă direct între ochi pentru că aveam tupeul jegos să iau în calcul varianta cumpăratului. Când aș fi putut, foarte simplu, să iau. Chiar mi-a indicat cu generozitate zona exactă de unde ar trebui să iau porumbul. Și nu, porumbul de unde trebuia să iau nu era al lui.
În caz că vă întrebați cum am făcut rost de porumb, simplu, am cumpărat din piață. Mă îndoiesc profund că tarabagiii mi-ar fi permis vreodată să iau și eu niște știuleți.
Descoperă mai multe la Lista lui Edelweiss
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Nici ăilalți nu ți-ar fi permis să iei, dacă era al lor. Dar de la alții, treacă de la ei.
Ne fură străinii țara!
Înainte de 89 nu fura nimeni, nu ca acuma.
Eu am altă problemă cu porumbul de fiert: nu am mai găsit decât zaharos, că cică asta se cere acum și asta se plantează și la noi. Mi-e dor de un știulete vârtos, fiert în stil slow-cooking sau copt la airfryer, așa cum Adepți lor luia Steer le e dor de mămăliga vârtoasă.
Că să fiu corect până la capăt, în copilărie veneam rar, dar veneam de la pescuit nu doar cu cleni, ci și cu porumb împrumutat. Pe care, că să nu mă întrebe tata peste picioare de sănătate, îl coceam pe malul râului direct în spuză.
Am mai observat și eu o reticență sau chiar refuz vehement al unor oameni de a spune lucrurilor pe nume. Respectiv că luatul de produse din locurile în care lucrau (cap-uri/fabrici/uzine etc) pe vremea dictaturii ceaușiste era furt. Sau că plicul/cadoul dat la doctor sau în alte circumstanțe nu e/era gest de recunoștință, ci corupție. Sau chiar că desenele cu Tom și Jerry, de după ’89, care au plăcut atât de mult generației mele (și mie, recunosc) erau violente. Sau altele, pentru care a apărut Codul Penal. Personal, consider că acei oameni se mint/amăgesc și interacțiunea cu unii dintre ei e dificilă sau chiar foarte dificilă. Dar na, nu e ca și cum toate interacțiunile umane ar trebui să fie ușoare.
Hai, glumim, ne distrăm, dar până la desenele cu Tom şi Jerry. Crescutul excesiv în puf până la protecția de „violenţa” din desene animate duce cel mult la o vulnerabilizare excesivă când obiectul protecției ia contact, inevitabil, pe cont propriu, cu lumea reală.
Oare de unde asta: „Crescutul excesiv în puf până la protecția de „violenţa” din desene animate”?. Am zis că m-am uitat la Tom și Jerry și că mi-a plăcut. Și copiii mei s-au uitat la desene animate cu violență. Cu fie-mea am fost și la clase de box. Am renunțat să mai fac sparring cu ea, că-i ardea de glume și tot zicea: „Mamiii, nu mai da!”.
„Asta” de la tendința de a aplica eticheta de „violente” pe producții media care nu au legătură nici măcar cu violența prezentată în formă virtuală (sunt unele, puține, filme care chiar merită această etichetare), necum cu cea reală. Şi e o modă ca sublinierea „violenței” din desene animate să meargă mână în mână cu o routină generală de hiperprotejare, ce dăunează în final. Acum, ca să preiau din zbor ritmul, de unde până unde ai tras concluzia că mă refeream în mod expres la tine şi nu la o tendință în societate 🙂 ?
Am văzut recent producția Netflix „Sinners” , clasificată drept „Horror”. Numai de groază nu mi s-a părut. Bine, poate puțin scenariul a fost de groază și cam mult sânge, în stilul Tarantino. Sau sunt eu prea obișnuit cu zombies căpăciți cu brutalitate. Na, că de la furat am ajuns la dat în cap. 😜
Deci ziceți să lăsăm Tom&Jerry la AG, simplu? Fără măcar un „+ un picuț de violență”? Of, îmi e foarte dificil să pun Peppa Pig și Tom&Jerry în aceeași categorie! :))
Am aceeași problemă cu porumbul aici. Am văzut niște lanuri, dar nu știu pe cine să intreb. Să opresc pe marginea drumului să iau, cred că nu le-aș putea explica copiilor astfel de gest.
Am luat odată mere de undeva fără gard și a ieșit proprietarul și a spus că e ok și dacă cerem voie. Mi-a fost tare rușine pentru că s-a pronunțat direct în engleză, nu în norvegiană😬
„băivagiamici” este ceva ce ține de o anume persoană, de altfel nu foarte de apreciat. Găsește drumul tău.
În rest da, este cum era în armată: nu se fură. Se completeză cu ce nu ai.