Colaju’ lui Sorin no.13

Îi mulțumesc lui Sorin pentru muncă. Care nu este deloc puțină, să știți. Să ne bucurăm și de altfel de gusturi muzicale, în această dimineață de duminică, înainte sau după liturghie, fiecare cum simte. 

***

Nu am ascuns niciun moment că am o slăbiciune pentru electronică, așa că ediția de azi începe, absolut previzibil, cu o porție zdravănă de sintetizatoare. De Perturbator am povestit într-o selecție trecută, azi e rândul celor de la Carpenter Brut. Ambele sunt genul de trupe care fac instrumentul să sune mai heavy decât multe formații cu chitare și pretenții. Propunerea de azi nu e pentru audiții cuminți, e genul care vă pune la încercare sistemul audio și armonia domestică. Vorbesc din experiență, bătrânul meu Denon oftează când apăs play, știe că urmează încă o rundă grea cu protecția termică. Îmi permit, mai am un Kenwood gata să salveze situația dacă se încinge treaba. Termin cu lăudatul și vă las să descoperiți singuri despre ce e vorba. Eu v-am spus fix nimic!

Piesa asta chiar nu știu cum și când să vă recomand să o ascultați. De fapt, vă zic direct să o ignorați, sunt convins că nu aveți urechi suficient de antrenate să o ducă. ​E un featuring dement între două band-uri care au ales căi muzicale complet greșite. Pe de o parte avem Code:Pandorum, care vin în amestec cu Deathstep( un blend nefiresc de dubstep și death metal), iar pe de altă parte îi avem pe Mirar, cu un avant-garde thall/djent, echivalentul unui 404 muzical. Credeți-mă, o spun din postura cetățeanului care s-a întrebuințat serios să o scoată la capăt cu ultimul material al francezilor, Ascension(2025). Dacă dați play, nu răspund la urările de bine din comentarii.

Vă las puțin să respirați și să vă clătiți privirea. În privința auzului sigur nu sunt sigur de rezultat. Vă rog, nu insistați cu replayul, mai am piese.

De tipele de la The Guilt ați auzit? Sincer, nici eu, până când netul mi le-a aruncat în cale. După piesa de azi au primit un da imediat din partea mea. ​Am mai ascultat câte ceva de pe noul album, Naked Race(2026), și îmi e clar de unde se inspiră, sunt un fel de Atari Teenage Riot injectat cu atitudine riot grrrl. Aici e pe dans, vedeți și voi cât vă țin balamalele.

V-am zis de Converge că vin cu material nou. Au venit și sună a Converge, adică exact cum trebuie să sune o trupă care nu face compromisuri. E nerv, e haos controlat, e ce trebuie. Dar n-o să fac abuz și să vă pun doar Converge pe repeat. Sar pe o altă ramură din arbore, să nu-i imit pe cetățenii ăia care ne învârt de 30+ ani aceeași placă.

​Chitaristul lor, Kurt Ballou, e omul din spatele GodCity Studio, locul unde multe trupe au intrat cu demo și au ieșit cu colți. Inclusiv cetățenii de la Filth Is Eternal, care dau piesa următoare, au trecut pe acolo cândva. Acum s-au produs singuri, la domiciliu, în Seattle, dar standardul ăla de nu scoatem nimic mediocru a rămas intact. Puteți da play fără teamă, nu e nimic hardcore aici, e doar punk de garaj polișat nițel, livrat cu un vibe sănătos de grunge.

Când aud Texas și hardcore în prezentarea unei trupe, sunt cumva pregătit. Știu că o să doară tare înainte de a da play. De obicei vin cu metalcore generic, cu accent pe breakdown-uri sălbatice sau ceva hupa-hupa( întrebați-l pe Edel despre ce e vorba, eu nu detaliez, e cu risc de dispută pe tema paternității).

​Nu la fel stă treaba și în cazul trupei Life Cycles, unde membrii chiar știu cu instrumentele și merg pe crossover. Hardcore sau Thrash? Depinde din ce parte veniți, dar nu greșiți cu nicio variantă. Vă las să-i ascultați, după ce i-am introdus pompos. Puteam să zic simplu că sunt un fel de Power Trip, dar sunt plătit la numărul de cuvinte.

După piesa anterioară, simt că vi s-a deschis puțin pofta de Slayer. De la ei nu am vești proaspete, dar vă pun în legătură cu niște cetățeni din Pittsburgh, care împrumută câte ceva din sound-ul lor. Vă mai spun că se știu bine cu Integrity și vă las să descoperiți de ce sunt în stare.

 

Dacă briții se laudă cu Tortured Demon, americanii îi au pe Brotality. Deși membrii au pile Sus, sunt o trupă de Christian Metal, abordarea lor nu e deloc cuminte. Livrează un thrash modulat interesant, cu un sunet final și o structură oarecum neconvenționale, pline de elemente care cad între genuri. Vocile sunt motorul principal, trec imprevizibil de la growl-uri de death metal la un stil shouty, împrumutat din hardcore, susținând perfect riff-urile sacadate de groove. Bun de pus pe masă când auziți că thrash-ul nu mai e ce era odată.

Alabama nu e primul loc la care te gândești când spui hardcore extrem, dar Wielded Steel sunt prezenți astăzi să schimbe percepții. Nu sunt singuri, l-au cooptat pe Blaythe Steuer de la No Cure. Dacă ați fost atenți la ce am mai pus eu pe aici, de No Cure zic, știți ce vă așteaptă. Un asalt sonor de hardcore cu death metal. De fapt, grămezi de hardcore cu death metal, bune de fredonat când ieșiți la împărțit trandafiri prin vreo piață.

De Heriot sunt sigur că ați auzit. Sunt malaxorul ăla în care sludge, industrial, hardcore și death metal se contopesc până nu mai rămâne nicio urmă de milă pentru urechi. Recent au scos o piesă nouă care sună la fel de greu, doar că vine cu o mișcare ce bate un pic la ochi. Un album, o variantă Deluxe, lansată imediat după albumul de debut, în care piesa asta e singura noutate. Eu zic că e cam devreme să o dai pe ediții de colecție când abia ai scos capul în lume, dar, dacă malaxorul toarce, pot să trec cu vederea foamea asta de marketing.

Cu Vern Metztli‑Moon și Turian, din Seattle, v-am introdus în tema visului american. Azi, cu Gregg Deal și Dead Pioneers, din Denver, dezvolt subiectul. Alăturarea nu e întâmplătoare, ambii soliști sunt nativi americani și vin cu altă perspectivă.

​În timp ce netul e plin de trupe mainstream care deplâng soarta visului american cu gandul la stadioane pline, Dead Pioneers e specia aia de trupă altfel, din underground, cu voce distinctă, care dezvăluie că acesta a fost un coșmar încă de la început pentru cei care au supraviețuit pionierilor. În piesa de azi avem zero nostalgie, 110% rezistență și un f**k frontal aruncat fascismului modern pe cea mai potrivită limbă pentru acest tip de demers, punk (hardcore punk, post-punk și spoken word).

​Dacă sunteți interesați de temă, merită să treceți prin albumul lor, PO$T AMERICAN(2025). E un disc care nu caută să fie plăcut, spune adevărul crud că între gheata pionierului de ieri și rânjetul portocaliu de azi nu e nicio diferență de substanță, doar una de timp.

Despre The Flatliners vă spun că vin din Canada, sunt activi din 2002 și au un album citat constant în topul celor mai bune materiale punk din ultimii 20 de ani de publicațiile de profil. Este vorba de Cavalcade(2010). ​Liderul lor, Chris Cresswell, a început ca un fan înfocat al celor de la Hot Water Music( o trupă legendară de punk/post-hardcore), iar din 2017 a devenit membru oficial al acesteia. ​Legat de piesa de azi, în afară de faptul că anunță noul album programat pentru luna mai, nu mai am multe de zis. E punk melodic cinstit. Nu reinventează roata, dar mi-a deschis pofta de track-uri noi și m-a convins că cetățenii sunt în formă.

Niște cetățeni din Plymouth(UK) care scot punk-ul din vitrină și-l aruncă înapoi în stradă, unde-i e locul. So, street punk cu nerv, refren de cârciumă, mare și lipicios ca buzunarul de politician, livrat cu mândrie proletară.

Piesa următoare e musai de urmărit cu clip, o să aveți nevoie de subtitrare dacă nu curge ceva sânge de D’Artagnan prin voi. Cred că asta ar fi singura chestie negativă despre piesă, restul elementelor sunt la superlativ. Nu sunt la prima întâlnire cu muschetarii, fac bine ce fac și pot să-i recomand călduros. Intră frumos, indiferent de orientarea muzicală.

 

Închei ediția de azi cu suedezii de la Blisterhead și o piesă super catchy, care respectă, la virgula, instrucțiunile din manualul de bune practici anglo-american în materie de punk.

Playlistul format din piesele lui Sorin din duminica asta, îl găsiți aici: Colaju’ lui Sorin no.13