The Bare Bones Tour – Bryan Adams

Cum poate un ascultător frevent de death/thrash metal să se ducă la un concert Bryan Adams la Sala Palatului? Exact cum consideră James Hetfield că Ghost este o trupă care sună foarte bine.

În primul rând, îmi plac peste zece melodii lansate de-a lungul timpului de simpaticul canadian, un motiv mai mult decât suficient ca să vreau să mă duc la showul lui, și în al doilea, soția voia să îl vadă.

Despre concert, două chestii nasoale, restul sunt bune bine. 

Prima chestie exprimă regretul și rușinea că o capitală europeană ca Bucureștiul, nu are o sală de concerte modernă cu o acustică așa cum trebuie să fie una în secolul ăsta. Nu una care să aibă acustica unui fier de călcat.

A doua,este despre concetățenii mei dobitoci. S-a anunțat obsesiv, înainte de începerea spectacolului, că sunt interzise fotografiatul sau filmatul. Când a urcat Bryan pe scenă, a spus omul de ce nu vrea să se presteze din astea, pentru că își dorește ca spectatorul să fie conectat 100% la ce livrează el.

Și a fost unul, bine, au fost mai mulți, dar ăsta a fost cel mai bizon dintre toți, pe care Adams l-a apostrofat de cel puțin cinci ori, lasă coaie, telefonul, bucură-te de show. Exasperat, după primele patru interpelări, a scăpat și niște, fucking unbelievable, reacție care l-a mișcat maxim deloc pe scorseseul românos.

Trailerul ăsta de la The Bare Bones Tour este de la turneul făcut acum peste zece ani. Girlz and boyz, 11 ani mai târziu, pe scena unei săli de spectacole din București omul a sunat fix la fel.

Showul a durat undeva la o oră și patruzeci de minute, de-a lungul căruia lui Bryan nu i-a scăpat vocea o singură dată. Și este primul artist, văzut de mine, care nu a băut o gură de apă în timpul prestației de pe scenă.

Peste jumătate din ce a cântat, am consumat cu ochii închiși, fredonând versurile melodiilor pe care le-am ascultat de-a lungul anilor, în diferite momente ale vieții mele. Așa aleg să simt la maxim, închid ochii, ca să fiu doar eu și muzica aia.

Un om, un mare artist, de 65 de ani, acompaniat la unele cântece de pianistul Gary Breit, o chitară, bine, a schimbat vreo trei, a umplut scena și suflete. Muzică bună în compania omului pe care îl iubești, astea sunt momentele care contează în viață. 

O altă chestie care m-a întors pe dos, la modul bun, a fost că în fiecare notă, secundă, omul ăla a pus emoție, o singură clipă nu am simțit un miligram de uzură, de automatism. Canadianul a afișat energia și bucuria unui artist necunoscut aflat la primul spectacol ținut cu casa închisă.

Micile povești în pauza dintre cântece, despre prietena lui Tina Turner, coloborarea cu Barbra Streisand, au dat o intimitate caldă spectacolului.

Neașteptat de mulți tineri, care au cântat la unison cu cei mult mai în vârstă ca ei, refrene sau piese întregi, chestie care mă face, încă o dată, să sper că societatea asta încă mai poate scăpa în viață de cancerul manelismului.

Am cântat, am aplaudat de m-au durut palmele, am chiuit, am avut lacrimi în ochi și zâmbete. Și am avut mereu senzația aia că Bryan Adams a cântat doar pentru mine. Fabulos.

Și când am ieșit, am văzut oameni relaxați, cu ochii strălucind intens și comentând entuziasmați anumite momente din timpul spectacolului, iar asta este încă o dovadă că omul de pe scena și-a îndeplinit misiunea.

Acum, trageți voi concluzia dacă am regretat vreun minut că am fost la Bryan.

Sursă