Pentru că juniorul cel mare a trecut de selecția Erasmus, și pentru că aceasta este prima lui plecare prin acest program, fiind de fapt prima lui deplasare peste granița țărișoarei de unul singur, sunt, în același timp, mândru, dar și acut îngrijorat. Frământările interioare sunt ușor de explicat: tatăl cloșcă se opune cu toată puterea penajului taberei conduse de padre independentista.
Când m-a sunat să-mi dea vestea, chiar dacă eram înconjurat de alți cetățeni cu care împărtășesc doar chestiuni profesionale, nu am ezitat să-i comunic juniorului că sunt foarte mândru de el și că îl iubesc. La faza cu iubitul, câteva sprâncene s-au ridicat ușor jenate.
Ce m-a intrigat este că acele sprâncene erau atașate unor fețe tinere. Dacă eu, și poate și voi, nu am auzit niciodată un te iubesc de la părințimei, era pentru că, pe atunci, o asemenea verbalizare a afecțiunii te încadra imediat ca fiind gay, bolnav sau un cetățean al RSR extrem de slab, aveam alte așteptări de la cei mai tineri ca mine care au trăit alte deschideri. De fapt, pentru mulți dintre românoșii noștri buni, drepți și aprigi, homosexualitatea rămâne și astăzi similară cu boala sau cu un blestem adus de păcatele înaintașilor. Dar na… aia cu așchia, se pare că nu este o simplă vorbă de duh.
Credeți că un te iubesc spus celor dragi, în intimitate sau în public, este o dovadă de slăbiciune sau o normalitate de care orice suflet de om are nevoie?
P.S.
Pentru sugeraniștii românoși, mari iubitori de talpă rusească, am o urare scurtă: un an nasol și multă mumu. Îi întreb doar atât pe acești patrioți aprig pupători de dos sovietic: dacă orcii de la răsărit s-ar înfrăți cu noi, credeți că ar fi mai bun programul Gulagus decât Erasmus?
Descoperă mai multe la Lista lui Edelweiss
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
A spune propriului tău copil că il iubești este cel mai frumos lucru pe care îl poate face/spune un părinte. Si nu numai să zică din gură….sa arate. Zic si eu….probabil ca fiind din generația născută acum muuuulti ani, mi-aș fi dorit sa aud și eu asta măcar odată. Dar n-o fost sa fie…..era rușine mare.in RSR. Numai marele lider era iubit de toți 🤣
Iar ăia care ridică blazați din sprâncene ….. multă mumu.
Poti sa dau detalii despre Erasmus, ce fel de selectie etc? A aplicat individual sau prin scoala?
În cazul nostru, prin școală. O să revin cu un articol cu detalii. O să studiez puțin cum a fost la școala lor. Precizez că copiii noștri sunt la școli diferite.
Mama m-a învățat că îți pupi copilul și îi arăți afecțiune doar când doarme. Deși am fost un părinte sever am preferat să echilibrez asta arătându-i fiică-mii iubire deși mult timp mi-a fost greu să mă obișnuiesc s-o și spun.
Mi se pare ceva normal să transmiți celor pe care-i iubești asta. Nu mi se pare jenant să spui ”te iubesc” în gura mare. Nu mi se pare jenant nici s-o repeți de câte ori simți.
Mpare rău, nu pot fi părinte sever mai mult de 30 de secunde. Soția este severa casei.
Felicitări juniorului, să-i fie o experiență benefică și memorabilă! Din câte știu eu, există mai multe moduri de a-ți arăta iubirea față de cei dragi. Vorbe, fapte, timp/experiențe de calitate împreună, îmbrățișări, cadouri. Toate mi se par manifestări normale ale iubirii, deși parcă nu de toate am nevoie în aceeași pondere sau cu aceeași frecvență. „Te iubesc” nu am auzit de la părinți, deși mixul lor de iubire îl apreciez ca fiind foarte generos, mai ales în fapte. Nu cred că au ceva împotriva expresiei „te iubesc”. Eu le-am zis prima dată „Vă iubesc”, la maturitate și tata a zâmbit (mi-a părut surprins plăcut) iar mama a replicat și plusat „Și noi te iubim, mult, mult!”. De ce nu or fi zis-o ei primii vreodată nu știu, dar nu e ca și cum doar părinții trebuie să inițieze dovezile de iubire, nu?
Foarte frumos. Mulțumesc!
Atât de mult a rostit nevasta „te iubesc, mami!” prin casă, că s-a cam demonetizat. Acum mai mult facem miștocăreală cu vorbele astea.
@Oldjohn, v-ați obișnuit cu binele.
Copiii mei sunt aproape de vârsta ta și tot le spun că îi iubesc, nu contează unde sau cu cine m-aș afla. Mie mama mi-a spus că mă iubește, cu toate că sunt născută în ’58.
Păi și eu o să procedez la fel.
N-am auzit în casă așa ceva și nici n-am simțit nevoia când eram copil. Aveau infinite alte moduri prin care au arătat-o. Copii n-am, așa că am scăpat de grija asta. Oricum mi s-ar fi părut cam exagerat să le zic asta, probabil ar fi fost o raritate.
Sunteți dvs mai introspect.
în primul rînd felicitări părinților, că și-au făcut treaba bine!
în rîndu’ doi felicitări juniorului că și-a văzut de treabă
în rîndu’ trei, un sincer „ai belit p.la” juniorului mai mic, că fra-su a ridicat ștacheta! deși cred că v-ați făcut treaba și în cazul lui, nu?
asta cu „te iubesc” în public… eram și io prost pînă a avea copila; azi mi se drapelează voios dacă un te iubesc public mă fac să par nu știu cum în ochii altor oameni;
părinții nu ne-au spus cînd eram mici, noi nu le-am spus nici mici nici mari fiind; a fost nevoie să moară mama (la 32 ai mei), tînără, și să facă tata un cancer (la 40 ai mei) ca să ne spunem…
așa că, spuneți-le celor pe care îi ori de cîte ori aveți ocazia!
Cea mai bună atitudine asta cu drapelatul. Ai trecut și tu prin destule nasoale, Costică.
„Părințimei” … nu mi-au prea spus, da’ mi-au arătat. Definiți „normalitatea”!
IMHO e important să arăți iubirea și uneori chiar și să o verbalizezi.
Ps. Un gând bun persoanelor „comentatoare” și chiar și scriitoare pe alocuri🤪
În primul rând felicitări pentru kinder. Recunosc că a trebuit să caut pe Google ce înseamnă Erasmus și cu ce se mănâncă. Este ceva de care probabil orice părinte ar fi mândru!
Nu cred să-mi spus parinții mei un te iubesc, așa erau vremurile, totuși este posibil să îmi fi spus și poate nu îmi mai aduc eu aminte, dar cu siguranță mi-au arătat prin fapte de fiecare dată.
Mi-e greu să dau un răspuns clar. Ai mei nu mi-au spus vreodată treaba asta, mai mult, nici nu au dat prea multe semne că aș fi contat foarte mult în arhitectura vieților lor. Pe de-o parte asta m-a întristat de multe ori, chiar dacă nu sunt un om perfect aș fi apreciat ca din când în când să primesc o vorbă bună mai ales când era cazul. Pe de altă parte chestia asta mi-a făcut și bine, m-a transformat exact în animalul care am fost atunci când a fost nevoie să fiu așa ceva. Nu știu cum este mai bine sau mai rău, sunt însă bucuros că sunt aici așa cum sunt și că trecutul a lucrat așa la mine 🙂
Genul ăsta de animal e util în niște situații destul de specifice. Altfel, îi stă mai bine zgrepțănând în dulap, dacă vrei să treci drept un membru civilizat al societății.
Sunt complet de acord cu tine.
Și da, cică sunt civilizat și util societății. Sper din tot sufletul că realitatea de zi cu zi mă va păstra așa. Mi-am spus că exact acolo, în dulap, trebuie să stea anumite lucruri 🙂