Colaju’ lui Sorin no.12

Salutare lume! Sorin este și el BACK! Și îi mulțumesc pentru asta!

Deschid ediția de azi cu o trupă care stă cu un picior în thrash și cu celălalt în zona aia de crossover, unde punk-ul și metalul caută scandal. Vin din Barcelona și cântă stilul ăla direct, pe viteză și atitudine, fără lecții inutile de tehnică. Dacă intră cum trebuie, albumul No Altar Stands Eternal( 2026) continuă pe aceeași linie, riff-uri rapide, energie constantă și suficient groove în amestec cât să nu devină rigid. Se ascultă dintr-o bucată sau deloc.

Amicul Edel a amintit de Coroner, e rândul meu să zic de bine de elvețieni. Nu izbiți ușa, nu e vorba tot de ei! Precizia elvețiană e bună la ceasuri, în metalul meu prefer chestiile contondente. Și fix asta fac cetățenii de la Total Annihilation pe piesa asta. Au ei ceva din tehnica chirurgicală a compatrioților, dar în loc să disece sunetul doar cu bisturiul au momente bune când dau direct cu ranga. Iar dacă ranga aia v-a trezit pofta, mergeți direct la sursă, albumul Mountains of Madness(2026). Death/Thrash metal care nu se pierde în nuanțe inutile și care confirmă că, uneori, agresivitatea brută e singura formă de precizie care contează.

Sper că v-ați încălzit, a venit momentul în care renunț la frâna. Există o zonă geografică pe harta thrash metalului unde, dacă nu ești rapid, ești istorie înainte să termini prima piesă. V-ați prins la care parte a lumii mă refer. E previzibil, America Latină. Din Brazilia, Deathraiser (foștii Merciless, pentru cine ține evidența bandurilor de prin underground) vin cu o piesă fără momente de respiro, unde instrumentele par că se dezintegrează sub presiunea vitezei. Dacă rezistați tratamentului, albumul Forged in Hatred( 2026) vă confirmă că, în zona aia de lume, agresivitatea și ura nu sunt simple opțiunimuzicale, ci condiții necesare de supraviețuire. Bonus, producția este ce trebuie.

Că tot am ajuns pe meleagurile astea, nu strică să amintesc, poate n-ați fost pe fază, că Prika, Amaral și Nervosa au lansat clipul piesei care dă titlul viitorului material. Despre piesă, numai de bine, Prika face ce știe mai bine și o face extrem de plăcut, livrând thrash-ul ăla old-school, injectat cu o doză generoasă de venin modern.

Am zis modern, este obligatoriu să vă introduc în lumea suedezilor de la Humanity Last Breath. Aici e pură inginerie, specializarea audiofrecvență, în care muzica părăsește zona artistică și intră în cea seismică, unde sunetul apasă, sufocă și la final zdrobește. Creierul din spatele lui este Buster Odeholm care duce conceptul de Wall of Sound la un nivel aproape inuman, frecvențele joase au masă proprie și
strivesc pur și simplu. Omul nu e la prima ispravă, Vildhjarta și Signs of the Swarm sunt nume care îmi vin în minte. Dacă în 2025 etalonul meu pentru greu a fost A Visceral Retch, în 2026 suedezii ăștia și-au depus deja candidatura pentru acest titlu. Va avertizez, asta nu e doar o piesa, e coloana sonoră pentru Apocalipsă.

Să vă stric complet feng shui-ul, mai stau un pic în zona asta de sound, cu zeci de layere în mix, alături de japonezii de la Jiluka. Sena, chitaristul lor, nu s-a mulțumit cu Visual Kei-ul și metalul tradițional și a inventat propriul gen, EGM( Electronic Gothic Metal). Vă spun, omul ăsta e fenomen, shredding-ul lui pare mai degrabă programat pe un computer cuantic decât executat de o mână de om. Piesa nu prea poate fi descrisă, trebuie experimentată, e un haos total de glitch-uri, viteză nesimțită și breakdown-uri de deathcore, care lovesc fix când credeai că te-ai prins cum merge ritmul. Nu mă întrebați de text, nu-l am și nici nu trebuie!

Următoarea piesă se ia cu porții mari de volum, până începe să crape tencuiala și răbdarea vecinilor. E adusă de Chris și ai lui. Sunt mainstream, rețeta lor e cunoscută, metal modern, cinematic și sound gotic-industrial. Ce îmi place, e că se simte mai mult vibe-ul ăla de metalcore de la începuturi, care, zic eu, leagă frumos totul.

Scuipați în sân, executați trei cruci largi și sunteți gata pentru următoarea piesă. Urcă pe scenă italienii de la Ponte Del Diavolo cu Erba del Diavolo la microfon. Intuiți unde vă duc? Nu vă înșelați prea mult, piesa sună ca un ritual livrat pe ritmuri de post-punk, doom și black. Atmosfera este densă, murdară și întunecată, cu două basuri care atentează la organe și o voce care pare că strigă incantații. Dacă vreți ceva care să nu sune a nimic din ce ați auzit azi, aici e de voi.

Păstrez câteva elemente și duc nebunia mai departe. De la vrăjitoare la șamani. Ce e cu adevărat mișto aici e partea vocală. Nu căutați versuri, pentru că nu există. Lili folosește un limbaj inventat, non-lexical (glosolalia cică îi zice), unde vocea devine un instrument, care transmite emoție brută, fără bariere de dicționar. Funcționează perfect când nu aveți poftă de diverse și vreți să vă goliți mintea.

Un fel de punk clocit special pentru agățat metalheads. Americanii de la Final Gasp cântă death rock altoit cu chestii, dar ce e cu adevărat mișto la ei e cât de mult împrumută de la Killing Joke. Și o spune un om care a întors pe toate fețele albumul de debut, Mourning Moon(2023). Pe majoritatea pieselor vocea e foarte aproape de a lui Jaz Coleman, iar când scapă, se duce direct către Peter Steele. Nici piesa de azi nu face excepție, aveți mai jos dovada.

În mod normal, aici ar fi trebuit să închei ediția. Doar că nu pot. După touch-ul final al textului mi-am dat seama că un true metalhead n-are cum să ajungă până în punctul ăsta. Optimistul din mine crede că a rezistat doar primelor două, trei piese. Cei care ați rămas până aici sunteți din categoria mea, others. Simt că v-am abuzat suficient urechile și este fair să vin și cu bandaje.

Edel zicea ceva de obiceiurile din Suedia în lista lui. Ar fi avut perfectă dreptate dacă ABBA, Roxette, Ace of Base, completați și voi, aveți cu ce, ar fi cântat metal. Părerea mea, în țara asta se vorbește fluent și pop‑rock. Cetățenii ăștia poate că nu au vocabular elevat, dar îl folosesc corect.

Piesa asta funcționează ca magnetul ăla de pe frigider. Artistic, nu este cine știe ce lucrare, dar când dai de ea evocă amintiri și stări de bine.

N-am la îndemână ceva mai bun, dar cred că vă puteți înțelege cu kinderii de la Dead Pony. Sunt frecvente momentele alea când o iau pe miriștea muzicală și nu văd niciun motiv să mă ascund. Pe scoțieni îi știam într-o zonă mai așezată, dar în piesa asta au decis să dea cu nu-metalul de toți pereții. E pe tinerețe, dacă vreți mai mult, există stocuri.

Închei ediția de azi cu GOGOL BORDELLO. Să fiu sincer, lista asta nu ar fi existat dacă Eugene Hütz și șatra lui de punkeri transatlantici nu ar fi anunțat album nou pe 13.02.2026. E felul meu de a vă spune să nu-l ratați. Am ales două piese de pe viitorul album, We Mean It, Man și Ignition, să înțelegeți de ce a meritat toată introducerea asta. Ne auzim pe 13.02, după ce treceți prin el!

Selecția lui Sorin: Colaju’ lui Sorin no.12, este la un click distanță!