Discuție cu un amic, angajat de mulți ani la aceeași firmă. Din câte știu, omul este profesionist, se updatează constant și este un coleg de gașcă, deci, pe linie profesională și de colectiv, nu era nimic de reproșat. Singura lui nemulțumire, după eforturi considerabile, a fost legată de promisiunile deșarte: deși i s-au garantat beneficii financiare pentru disponibilitatea sa, în final a primit „mumu leuți”. Nici bani, nici o strângere de mână pentru sarcinile care, de multe ori, depășeau fișa postului. Nada.
Recent, amicul a primit o ofertă de la concurență: cu 50% mai mult la salariul net, responsabilități mai puține și mult mai clare. Omul nostru, loial până la autodistrugere, s-a dus cu oferta la șef, sperând că managementul nu a uitat cum a acoperit el golurile lăsate de plecarea altor doi colegi. Știți ce a primit? Pe lângă aia, o explicație halucinantă: Acum nu este momentul!. Firma având încărcare destulă.
Ce m-a lăsat fără cuvinte a fost finalul: nu s-a încheiat cu un „i-am ’utut în gât” în timp ce le arunca demisia pe masă, ci cu o resemnare mioritică: Nu cred că plec… m-am obișnuit aici, o parte din viața mea este aici, colegii sunt super ok, nu totul este despre bani. Nu a înțeles, când i-am comunicat ușor enervat că este „deosebit de prost”, că ar trebui să plece tocmai pentru că acei oameni nu dau doi lei pe el ca persoană. S-a și supărat, invocând loialitatea. L-am mutat direct pe lista cu proști și evitabili.
Toată viața m-am ghidat după un principiu: în clipa în care am depus demisia, orice negociere a încetat. Am anunțat mereu nemulțumirile din timp, iar dacă feedback-ul managementului a fost zero, negocierile cu demisia pe masă pentru trei arginți au fost de neconceput.
Descoperă mai multe la Lista lui Edelweiss
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
Îți spun cum aș proceda în situația de față: prima ofertă care egalează ce am acum are semnătura mea. Doar anunț că plec, nu discutăm despre nimic, nu facem exit interview. Nu am primit nici cea mai mică urmă de respect pentru ceea ce fac așa că nu avem de ce să discutăm mai departe. Și probabil că oferta aia va sosi 🙂
De aia nu o să ajungi niciodată influencer. O să rămâi toată viața ta un om cu vertebre la coloană când ai fi putut ajunge blogăr cu campanii la firme care își concediază în timpul ăla angajații ca să iasă excelul bines. Verticalitatea nu aduce bani.
Nu știu dacă asta înseamnă coloană. Știu doar că nu aș putea să mă uit în oglindă dacă aș face ce fac ei 🙂
Cu demisia pe masa nu se negociaza. Angajatorul ar fi prost sa cedeze, tu ai fi prost sa cedezi. Negocierile se poarta pana la scrierea demisiei.
Extrem de corectă abordarea.
Multe salutări în asemenea situație. Munca nu e familie, cerc social, hobby. Și exact cât îl interesează pe angajator de tine, atât ar trebui să te intereseze și pe tine de el. Bine, asta e valabil și în multe alte interacțiuni.
Nu totul este despre bani, e drept. Este și despre cum îi cheltui. Dar poate amicul va avea, în fața firmei, un semn de prețuire durabil. Cum ar fi o latrină pentru porumbei, în relief.
Cred că cel mult o să primească ceva scris cu cretă pe vreun trotuar, să fie ușor de spălat de ploaie.
Am avut și eu o situație în care mi s-a promis „bonus anual bun” pentru mine și echipă, pentru un anumit target îndeplinit. Bine, proastă eu că n-am clarificat de la bun început ce înseamnă „bonus bun”, pentru că, sincer, era un target atât de ambițios, încât nimeni nu credea, inițial, că se poate îndeplini. Dar s-a îndeplinit și, când mi s-a comunicat valoarea recompensei, m-a bușit râsul de cât de mică mi s-a părut. Abia atunci a început negocierea pe ce înseamnă „bonus bun”, mai ales că aveam acces la toate info reale, nu doar estimate, despre finanțe și profit. În final, n-am obținut cât ceream, dar mai mult decât își imagina el că e un „bonus bun”. Și cel mai mult m-a bucurat că echipa a primit bonus, deși asta nu se întâmplase niciodată în istoria firmei. Faza e că diferența uriașă de perspectivă privind recompensarea performanțelor (că era o performanță ce reușisem și a recunoscut asta) m-a cam scârbit. Iar scârba a crescut repejor în perioada următoare, până ce n-am mai putut rămâne acolo. Am demisionat fără niciun fel de negocieri, căci nu vedeam cum aș fi putut obține descârbirea.
Tu tot așa echilibrată ești când te enervezi?
Mi-o imaginez pe Anduța enervându-se echilateral. Hai, maxim isoscel dacă ține morțiș să-și impună unghiul de vedere.
Peredhil, cum ar veni, enervare cu colțuri, nu cu colți?
Ceva de genul. Nu-ți ieși din pepeni, reduci la absurd. Nu dai un șut, ridici o perpendiculară. Nu cauți chichițe, extragi rădăcina.
Edelweiss, depinde. Doar după ce m-am enervat pot să evaluez dacă m-am dezechilibrat sau nu. 🙂
Demisia, adio, fuck you! Și blocat numărul.
Păi, loialitatea? =))
Are Boanchiș un editorial mișto despre loialitate. E mișto și-n ziua de azi. Esența este că loialitatea se termină la o ofertă care conține 200 euro în plus 🙂
„Am stabilit că sunteți neloial, acum negociam onorariul”.
După mulți ani de muncă la cooperativa actuală am ajuns la concluzia că pe patroni și pe mulți dintre șefi îi doare la bască de oameni. Nu suntem decât niște cifre și atât. Lăbărelile cu „suntem o familie” le-am crezut când eram mic și prost și nu înțelegeam cum funcționează lumea. De ceva timp funcționez pe principiul: muncesc, îmi iau salariul, nu mă mai spetesc, fac minim posibil. E așa de fain acest quiet quitting. Nu îmi vine să cred că nu a venit ideea acum mai mulți ani
Mamă @Edelweiss, parcă ai scris pentru mine acest articol. Mă regasesc 100% în el, parcă descrii persoana care eram până acum 8 ani. Am scris și un articol la Laura despre asta https://www.pediverse.ro/loialitate-vs-interes-personal/
Am scris un comentariu lung, descriind experienta mea, dar din greșeală de „dește” mari am dat un back și l-am pierdut, așa că îi voi da un sfat prietenului tău – nenică pleacă, pentru că oricât de mult ai munci nu îți face nimeni statuie și toate deciziile trebuie să le iei, ia-le bazat pe ceea ce îți face ție bine! Nu trebuie să te cramponezi pe faptul că ai un confort, ai cunoștințe în tărtăcuță – nu ți le ia nimeni și dacă te-ar aprecia ți-ar da banii pe care îi meriți. Și nu, nu este ok dacă te duci cu demisia atunci sar cu banii.
Eu am o vorbă: Nu îți fie frică de propriul destin! Nu vrei să ajungi la bătrânețe cu dileme ‐ ce s-ar fi întâmplat cu viața mea dacă aș fi ales drumul respectiv! Și crede-mă asta vine de la unul care în opinia altora s-a aruncat în foc cu capul înainte – am avut tupeu, încredere în mine și mi-a ieșit fix ceea ce mi-am propus. Alți au
rămas cu opiniile și cu balele la guriță, că în branșa mea ăsta este jobul de vis și eu mi-am îndeplinit visul!
Toate cele bune frățică și orice ai alege să rămăi sau să pleci baftă multă!
Depinde mult de destin. Foarte mult. Și la bătrânețe ai să ai oricum un bagaj de dileme, cel mult poți alege dacă le târâi după tine, sau le porți un pic sfidător în spinare.
Nu că am ajuns acolo, am mai citit pe bloguri..
Peredhil, asta cu destinul este o chestie venită din bătrâni care să justifice faptul că nu se poate face ceva de cele mai multe ori că nu vrei. Nu a fost să fie, sau nu a fost pentru mine.
Eu sunt de părere că dacă nu joci la loto nici nu ai cum să câștigi. Dacă nu încerci nici nu ai cum să știi cum ar fi fost dacă.
Spuneam mai sus că m-am aruncat cu capul înainte. Am plecat într-o țară total nouă pentru mine, timp de un an de zile am venit 6 săptămâni acasă, nu cunoșteam pe absolut nimeni, habar nu aveam ce o să fac dpdv al serviciului, mi-am dat demisia de la un loc de muncă stabil, bine plătit, unde eram cât de căt respectat – mai puțin financiar, și am plecat. Niciunul dintre foștii mei colegi nu ar fi avut tupeul să facă asta și toți mi-au zis că am avut sânge în instalație. Am avut în cap ca din jobul respectiv într-un an să fac job-ul pe care îl fac acum. Nu știam că o să se întâmple – dar am avut un plan și s-a întâmplat. Am riscat în opinia multora, eu consider doar că am făcut o alegere și mi-a ieșit!
RNG, dacă dorești un termen mai puțin prăfuit. Zaruri divine dacă te simți metafizic. Vreo divinitate care și-o bate de tine că s-a trezit cu una din fețe la dimensiunea nepotrivită, dacă alegem o viziune rebelă.
Asta nu e o scuză să nu încerci, sau să nu perseverezi. Doar că nu e suficient, destul de frecvent.
Să știi că mai cred că cel mai mare dușman în fața înfăptuirii a ceva tangibil ceea ce îți dorești este chiar propia persoană. Dacă tu crezi că nu ești în stare să faci chestia respectivă – niciodată nu o să poți face asta.
Repet chestii tangibile – nu chestii rocket science. Trebuie să muncești și să îți dorești! Înțeleg ce vrei să spui, uneori trebuie să mai ai și noroc, dar soarta asta se poate schimba dacă vrei!
Întotdeauna îți ești cel mai mare dușman…
Am plecat de la diverse locuri de muncă unde fusesem devotat numai cu șut în cur pentru că obervam nedreptațile și în ingenuitatea mea, le și verbalizam.
Invariabil am ajuns de fiecare dată mai bine. Mulțumesc pe această cale tuturor celor care mi-au dat vânt pe scări pentru că altfel nu progresam.
Chiar mă gândesc acum că la unii se vorbește despre manageri ai carierei (ma refer la o persoană care să te consilieze despre cursul carierei tale).
A existat și un moment în care șeful, proaspăt numit în fruntea colectivului, mi-a zis că trebuie să mai cresc pe o anumită funcție, apoi să emit pretenții. Întrucât eu „creșteam” de vreo nouă ani pe același post, i-am enumerat pe toți ăia care ocupaseră scaunul său și care îmi spuseseră același lucru și l-am informat că plec în altă parte. Deci am avut și gesturi de frondă nu numai de devotament necondiționat.
Prima dată când am plecat am făcut-o, pentru că nu m-am mai simțit respectat financiar. Am dat de excelul cu salarii, și cum spuneam mai sus, deși eram top 3 în firmă ca și cunoștințe, eu și cu cel pe care eu îl consideram eu cel mai bun eram pe la jumătate ca și salariu! În momentul în care m-am dus să cer un bonus care mi se cuvenea, m-am lovit de o nuanță a unui cuvânt, sau cel puțin așa mi s-a explicat și mi-a fost refuzat bonusul respectiv, iar ăla a fost momentul în care s-a produs declicul. Faza cea mai tare e că, la o lună distanță, atunci când am pus demisia în față, bonusul respectiv a fost miraculos adus în discuție fară nici un fel de probleme, nu mai erau probleme de context. Înainte nu îl putea da și acum, după o lună îl poți da? No respect – gogogo!
– a doua oară, am plecat pentru că am avut o perioadă mai grea în viața mea. Nu mi-a plăcut că a trebuit să plec, dar nu am avut de ales. Îmi plăcea în firma respectivă! Deși am stat doar un an, a fost o chimie extraordinară și am învățat foarte multe!
– a treia oară, am primit o ofertă de nerefuzat – una de genul în care un tren de mare viteză oprește odată la 30 de ani în gară și tu alegi sau nu să te sui!
– a patra oară, am plecat tot în interiorul firmei, către un alt departament și poate că nu se pune ca o plecare, dar am făcut-o pentru că mi-a adus mie mai multe avantaje și NU, banii nu au fost unul dintre ele. Am pierdut niste bani lunar, și nu e o sumă mică, dar am câștigat timp și sincer… asta mi se pare cel mai mare câștig. Sper ca pe viitor să fiu din ce în ce cu mai mult timp liber 🙃
io nu poci să zic, că-s prost! încă…
La locul de muncă anterior aveam colegi foarte mișto. Biroul era într-o vilă cu o curte imensă, cu piscină și lac.
Aveam un șef generos căruia îi plăceau petrecerile și care finanța în fiecare săptămână câte o petrecere ad-hoc, chiar dacă de multe ori el nu participa. Uneori ne încheiam ziua de muncă la piscină și șeful ne servea cocktailuri, alteori începeam ziua cu muzică faină în fața șemineului, cu câte o cafea.
Când am primit oferta pentru jobul actual a fost greu să iau o decizie. Sunt o persoană extrem de loială. Dar condițiile care mi se ofereau, depășeau profesional ce aș fi putut obține la fostul job.
Pe șefu’ doar l-am anunțat că plec. Și s-a bucurat sincer pentru mine că merg mai departe.
Am continuat să mă duc la petrecerile la piscină.
Vreau și io la piscina aia. Promit să înot fără stropi.
Io-s loial doar banilor. Primit ofertă cu salariu mai mare la firma X? Am plecat viteză.
De ce? Pentru că fiind tânăr și naiv, loialitatea față de firmă mi-a adus zero beneficii.