Colaju’ lui Sorin #8

Bine v-am regăsit! Sincer, nu credeam că voi ajunge la a opta apariție pe blog. După fiecare mail către Edel îmi spuneam „gata, asta e ultima chestie pe care o trimit”, dar, ei bine… pasiunea pentru muzică și interesul vostru pentru ce pun pe aici m-au tras mereu înapoi. Și da, și de data asta mi-am zis că este ultima dată când o mai fac, așa ca ar fi bine să rămâneți prin zonă, să vedeți dacă mă țin de cuvânt.

      Finlandezii de la Charon s-au întors cu o piesă nouă. Exact genul de comeback care te face să zâmbești și să o pui pe repeat. Păstrează vibe-ul lor clasic, melancolic și întunecat, dar mi se pare că sună mai matur și mai bine produs. Chitara este fix așa cum o țineam minte, iar vocea lui JP Leppäluoto e atât de bună încât am uitat că au trecut ani și ani, de când n-am mai auzit de ei. Refrenul prinde repede, are acel aer gothic catchy care te trimite direct în perioada în care erau pe val, umăr la umăr, cu Poisonblack. Nu e doar un exercițiu de nostalgie, Charon chiar par să aibă ceva nou de spus și nu lasă impresia că s-au întors doar să bifeze o revenire.

      Uneori nu trebuie să știi toate detaliile ca să îți placă o piesă. Cu Mob Rules îmi dau greu, expertiza mea pe felia asta nu e departe de a cetățenilor care promit chestii. Chitările sunt bine, iar solistul ridica totul la nivel de epic. Aș putea să vă înșir câteva informații  găsite în urma unui scurt research, dar mai bine îi las pe cei care chiar se pricep să facă asta. Eu pot doar să  vă informez că ultimul album mi-a plăcut la fel de mult ca piesa.

     Am citit că, în ultimul timp, Dani are fitilul cam scurt și nu-i prea iartă pe colegii de trupă. Așa că zic să notați numele Absence, este foarte posibil să rămână singura trupă din UK care să mai ducă steagul prin gen. Dacă am pomenit de Cradle of Filth, sunt sigur că știți la ce vă înhămați: black metal și gotic. Fix așa și suna Absence, voci guturale se ceartă cu coruri angelice într-un mod atât de teatral, încât nu știi dacă să te închini sau să faci headbanging. Există și varianta să faci ambele chestii în același timp. Mie nu-mi iese, exersez. Am cu ce, cetățenii pun la dispoziție un album.

     The Other este o trupă germană activă de prin 2000. Au început ca o trupă de cover-uri după Misfits, dar pe parcurs și-au găsit propria voce, amestecând punk-ul cu atmosfera horror într-o formulă personală. Cu machiaj gotic, teme inspirate din filme de groază și refrene mari, trupa este un nume pentru fanii genului și e percepută ca o punte între energia brută a Misfits și teatralitatea întunecată a The Damned. Recomand, e genul de trupă care intră pe scenă ca un coșmar, dar pleacă lăsând în urmă un zâmbet.

     Roxie & the Razorblades, din Londra, lovesc cu energia street-punkului. Când am dat play la piesă am avut senzația că am mai ascultat piesa asta de multe ori înainte. Și tocmai de aia mi-a plăcut, e genul de street punk care nu te surprinde, dar te prinde. Direct, sincer și cu un mesaj care nu ar trebui să mai fie de actualitate. Dacă vreți sa aprofundati, albumul Eat the Rich este proaspăt.

     Pe finlandezii de la Bloodred Hourglass îi urmăresc de mult și mai mereu mi-au agățat urechile prin felul în care amestecă melodeath-ul clasic cu elemente moderne. Au reușit să iasă din zona aia de trupă de melodeath din Finlanda și să construiască un sunet distinct. Chasing Shadows, ultimul single de pe viitorul album din octombrie, arată clar direcția în care merg. Synth-urile ies din umbră, iar post-hardcore-ul se strecoară subtil în mix, aducându-mi aminte puțin de englezii de  While She Sleeps. E genul de piesă pe care o bagi cu volumul dat la maxim, și vecinul nu doar că nu se supără, s-ar putea chiar să bată la ușă să-ți ceară link-ul.

     Australienii de la Deez Nuts nu au fost niciodată genul de trupă care să-și piardă timpul cu subtilități. De mai bine de 15 ani livrează genul ăla de party hardcore cu un picior în hip-hop și altul în punk, mai mereu cu atitudinea aia, IDGF. Piesa de azi este extrem de lejeră și nu pune niciun fel de probleme la ascultare, așa că poate fi abordată chiar și de cei care nu au treabă cu genul.

     Pentru iubitorii de pop deghizați în metaliști, ultima piesă a nemților de la Annisokay s-ar putea să fie fix ce trebuie. Este genul ăla de piesă care îți permite să te prefaci că ești cel mai serios fan al metalului, când, de fapt, o asculți pentru refrenul ăla de-a dreptul pop.

     Taylor Momsen, solista The Pretty Reckless, are una dintre cele mai mișto voci din rockul modern. Dacă n-ați fost atenți la ce a scos trupa, e momentul să remediați asta și să ignorați vocile care spun că nu aduc nimic nou și  sunt doar o clonă Paramore mai grea. După o pauză de patru ani, trupa revine cu material proaspăt care prefațează următorul album, ce va apărea anul viitor. Sună ca alt rock din zilele astea, dar cu rădăcini adânci în rock-ul clasic și grunge. Nu e genul de piesă care te lovește din prima, dar după câteva ascultări chiar prinde și trezește interesul pentru viitorul album.

     Fix când credeam că am epuizat toate noutățile și nu mai am ce să pun pe listă, YouTube-ul mi-a aruncat în față o piesă. Am dat play mai mult din inerție și, câteva ore mai târziu, eram deja cu albumul pe repeat și cu o nouă obsesie muzicală. Doamnelor și domnilor, faceți cunoștință cu franțuzoaica Lucie Sue și materialul ei de debut, Battlestation. Albumul e un mix sănătos de punk, metal, alternative, grunge cu vibe riot grrrl, trecând cu ușurință de la la explozii care lovesc puternic la momente surprinzător de vulnerabile. Eu zic că merită ascultat, s-ar putea să descoperiți că doamna are exact sound-ul de care nu știați că aveați nevoie.

      Mi-am propus să nu vă dau greu azi, dar nu mă pot abține. Închei selecția cu o piesă care vă mângâie urechea cu barosul. Hardcore-ul e genul ală pe care mulți îl încearcă, dar puțin reușesc să-l facă bine. După câteva încercări mai puțin reușite pare că nemții de la Dagger Threat au reușit să-i dea de cap și să sune exact cum trebuie.

 

 

     Colaju’ lui Sorin #8