Colaju’ lu’ Sorin #07

Bine v-am regăsit! Pentru rubrica de azi am pregătit ceva de vară, care se ascultă fără efort, indiferent de preferințele muzicale. Un mix care sare de la disco la punk, trece prin grunge, metal și pop-rock, și care te ține cu urechile în priză de la primul acord. E genul de selecție pe care o iei cu tine la drum lung, la o bere cu prietenii sau pur și simplu când vrei să simți muzica cum te lovește exact acolo unde trebuie. Fără reguli, fără pretenții, doar muzică care te face să apeși play cu spor. Sper să fiți de acord cu mine : )

  Încep pe nostalgie, cu o piesă de la o trupă care n-a părăsit niciodată playlist-ul meu de suflet. King Ultramaster, un supergrup format la inițiativa label-ului Reigning Phoenix Music, din DuVall (vocea Alice in Chains), Kelliher (chitara Mastodon), Menghi (basul Metal Allegiance) și Benante (tobe Anthrax/Pantera), iau evergreen-ul Rusty Cage și îl reinterpretează cu respect, dar și cu mușchi noi. Sună ca Soundgarden pe steroizi buni, păstrează vibe-ul original, dar adaugă detalii care te țin cu urechile în priză. Și partea cea mai tare? Toate încasările merg către o cauză bună. Stați pe fază, urmează să intre în scenă și alți artiști de top din metal în cadrul proiectului, Alissa White-Gluz este confirmată la microfon pentru una din piese. Eu aștept sa văd cine se bagă la Jesus Christ Pose.

 

  Următorul pas prin sunetele anilor ’90 îl fac cu Reba Meyers, solistă și chitară cu normă întreagă în Code Orange. Piesa ei e un tribut fresh adus grunge-ului clasic. E o fuziune reușită între nostalgia retro și post-hardcore-ul/alternativul zilelor noastre. Nu e pentru cei care caută muzică de relaxare, ci pentru cei care vor ceva care se asculta cu volumul în blană. Dacă v-a prins, găsiți aici ultimul EP.

 

De Orbit Culture am dezbătut pe aici și am stabilit că sunt una din cele mai mișto trupe din metalul de azi. Nu are sens să spun prea multe de ultima realizare a lor, oamenii sunt pe val, au inspirația la purtător și livrează hit după hit. Nu face excepție nici ultima piesa, le-a ieșit din plin, pentru mine este unul din cele mai tari momente de anul ăsta.

  Rămân în Suedia și pun reflectorul pe Perkelele. Merită, n-o să mă facă de râs. Sunt absolut convins că pentru mulți dintre voi trupa asta e complet necunoscută. Și e normal, majoritatea sunteți cu metalul, iar Suedia are robinetul cu trupe de metal bune mereu deschis. Dar pe malul celălalt, în zona punk, Perkele au fost mereu o voce puternică. Nu sunt chiar mainstream, dar au un cuvânt prin gen și e anormal să rămână în umbră. O să las două piese de-ale lor, ambele recente.

Încep ușor, cu Theater. Nu cred că sunt probleme să intuiți de unde vin influențele. Fix de acolo, dar nu e carbon copy, e și multă tușă personală.

A doua, Sail Away, schimbă puțin registrul. E punk amestecat cu folk scandinav, cu refren făcut să-l strigi cu berea în mână, cot la cot cu niște necunoscuți la festival sau, de ce nu, cu vecinii la grătar. Directă, simplă și optimistă, e piesa care îmi amintește de ce punk-ul e genul perfect pentru aproape orice ocazie.

 

  După momentul scandinav, fac un mic popas în Australia, pentru The Rumjacks. Până acum, cred că n-am pus nimic din zona ska-punk prin selecțiile mele, iar cetățenii ăștia mi-au servit piesa perfectă să repar treaba asta. Mixul de irish punk și ska este ce trebuie pentru zile în care vrei să te simți puțin rebel, puțin vesel și total… viu.

 

  Street-punk/Oi!-ul nu are nevoie de videoclipuri. Din Buffalo, Violent Way nu mai sunt la început, au două albume solide și știu exact ce fac. Totul miroase a UK ’82, fără artificii moderne, iar Wattie, din Lion’s Law, ajută cu vocea pentru un boost de popularitate.

 

  Disco ball și ceva neoane. Probabil nu aveți în dotare, dar asta nu prea contează. Ultima piesă Battle Beast vine cu suficientă atmosfera disco ca să uitați de accesorii. Mie mi-a plăcut, aș zice că trupa s-ar descurca fără probleme într-un line-up de trupe disco ale anilor ’80. Nu o să fie headlineri, dar nici nu se fac de râs.

  Diamante știe să lovească fix unde trebuie. Pop deghizat în rock, intri să râzi de cât de cheesy este și ieși fredonând-o fără să-ți pese. Adevărul e că mă atinge mai tare decât multe din trupele serioase pe care le-am pus prin selecțiile mele. Să nu rămâneți cu impresia greșită, tipa e bună rău de tot, ține pasul cu legendele și strălucește fără să forțeze.

 

  Frumos se desfășoară și Melissa Bonny la prima tentativa ca artist solo. Nu luați de bună afirmația, în ultimul timp am lipici la gherle și este foarte posibil sa mai aibă piese lansate solo, de care să nu am habar.

 

  Până scăpa amicul Edel câțiva stropi de apă vie pe rubrica cu dive și sirene, dau înainte cu trupe cu front feminin. Merg în Suedia pentru Cat Fey si We Are The Catalyst. Dacă ar fi sa descriu sunetul lor aș zice că sunt versiunea metal al lui The Birthday Massacre o trupa cu oarece notorietate prin synthpop-ul gothic. Este genul ăla de metal modern care aduna sunete din alternativ, metalcore și electronică. Sunt piese potrivite dacă vrei sa asculți ceva ușor, fără să te complici.

 

  Dacă ați numărat suficiente rotații ale Pământului în jurul Soarelui și neamțul v-a ocolit, s-ar putea să vă amintiți de Coroner. În anii ’90 erau miezul thrash-ului elvețian, și dacă prindeai o casetă, știai că ai ceva serios în mână. Acum, oamenii s-au întors să le arate colegilor mai tineri cum ar trebui să sune un thrash corect, cu nerv și creier. Sunt de aplaudat, reușesc sa sune atât de fresh încât uiți că au trecut decenii peste ei.

Aici găsiți selecția lui Sorin, pentru care îi mulțumesc pentru muncă și info,   Colaju’ lu’ Sorin #07

Cam asta a fost pentru azi. Să ne auzim cu bine!